Iuliu Maniu – un apostol al ideii naţionale şi al democraţiei
Supranumit şi „Sfinxul din Bădăcin”, Iuliu Maniu a fost unul dintre oamenii politici români a cărui viaţă şi activitate au fost legate strâns de două mari idei: ideea naţională şi ideea democratică. Din această dublă perspectivă, ne propunem să abordăm personalitatea celui care astăzi este perceput de români drept simbolul rezistenţei în faţa totalitarismului comunist şi, totodată, cel care şi-a asumat martiriul în numele unui ideal.
Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873, la Şimleul Silvaniei, într-o familie care se înrudea cu alţi doi mari promotori ai ideii naţionale, Simion Bărnuţiu şi Ioan Raţiu. Urmează şcoala primară la Blaj şi apoi Liceul calvin din Zalău, acolo unde dobândeşte o solidă cultură umanistă clasică. În anul 1890, absolvea bacalaureatul ca „premiant” pentru conduită „ireproşabilă” şi „sârguinţă de fier”. Din anul 1891, urmează studiile juridice la universităţile din Cluj, Budapesta şi Viena, iar în 1896 îşi ia doctoratul în drept.
Activismul politic al tânărului Maniu se manifestă încă din anii studenţiei. Astfel, în calitate de lider al Societăţii academice „Petru Maior”, organizează acţiuni de solidaritate cu mişcarea memorandistă, drept pentru care este ameninţat cu represalii de rectorul Universităţii din Budapesta. În 1892, el trece pentru prima dată în România, participând la un congres al studenţilor în oraşul Roman. Revenind în anii următori la Constanţa şi Bucureşti, Maniu, impresionat de atmosfera de solidaritate din Regat cu liderii memorandişti arestaţi de Budapesta, făcea un legământ pentru îndeplinirea căruia va lupta neîncetat: „Jur pe Dumnezeu, pe conştiinţă şi pe onoare că îmi voi jertfi viaţa pentru triumfarea cauzei româneşti, luând parte la revoluţia pe care o pregătim”.
În contextul dezbaterilor legate de modificarea tacticii PNR din Transilvania, în anul 1905, Maniu se pronunţă clar pentru trecerea la lupta activă pentru apărarea identităţii româneşti. El este ales în conducerea PNR unde, alături de Al. Vaida Voevod şi Aurel Vlad, este însărcinat cu elaborarea noului program şi statut al partidului. În anul următor, Maniu este ales deputat în Parlamentul de la Budapesta, devenind unul dintre cei mai activi militanţi pentru cauza românilor ardeleni. În mai multe intervenţii avute în Dietă, el a denunţat politica de persecuţii faţă de români promovată de guvernul maghiar şi atitudinea dispreţuitoare a presei de la Budapesta.
Declanşarea războiului în anul 1914 a pus pe liderii PNR din Transilvania într-o situaţie dificilă: să-şi manifeste deschis fidelitatea faţă de monarhia austro-ungară şi faţă de Budapesta, aşa cum solicita cu insistenţă guvernul maghiar, sau să susţină necesitatea dezrobirii Transilvaniei prin intrarea României în război alături de Antanta. Pentru Maniu această dilemă nu a existat. În negocierile cu guvernul Tisza, precum şi în discuţiile cu emisarii guvernului de la Bucureşti, el şi-a susţinut ferm punctul de vedere: fie guvernul de la Budapesta recunoştea în întregime aspiraţiile legitime ale românilor transilvăneni, fie România trebuia să se alăture Antantei pentru a le obţine prin război. Aflând de încorporarea lui Maniu în armata austro-ungară, în mai 1915, Octavian Goga scria: „Nimeni nu i-a putut smulge o singură declaraţie de loialitate şi nimeni n-a fost în stare să-l urnească în nici o parte ca să devină propagandistul unei apropieri de duşmanii noştri de veacuri”. În anii 1915-1918, participă la război pe frontul rusesc şi apoi pe frontul din Italia, ca ofiţer de artilerie în armata maghiară.
În toamna anului 1918, Maniu se afla la Viena. Acolo, în condiţiile declanşării revoluţiei, organizează şi conduce legiunile româneşti care reuşesc să asigure ordinea într-un oraş aflat în pragul anarhiei. La 14 noiembrie 1918 soseşte la Arad, unde se desfăşurau tratativele româno-maghiare. Intervenind, el i-a spus ministrului maghiar Jászi Oszkár că românii doresc să aibă propriul stat pe întreg teritoriul locuit de ei şi l-a asigurat că drepturile celorlalte popoare vor fi respectate: „Noi nu voim să devenim din asupriţi asupritori, dar nici nu putem admite o ştirbire a teritoriului românesc”. Întrebat de ministrul maghiar: „În definitiv, ce vor românii?”, Maniu a răspuns tranşant: „Despărţirea totală”.
Peste câteva zile, la 1 decembrie 1918, Maniu participa la Marea Adunarea Naţională de la Alba-Iulia în cadrul căreia s-a hotărât unirea Transilvaniei, Maramureşului şi Banatului cu Regatul României. Luând cuvântul, el ruga Adunarea să voteze proiectul de rezoluţie „pentru a întemeia pentru vecie România unită şi mare şi a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”. Prin decizia unanimă a Adunării, idealul întregirii naţionale, pentru care militase neîncetat şi Iuliu Maniu, se împlinea.
După realizarea Marii Uniri, îl regăsim pe Iuliu Maniu la conducerea Consiliului Dirigent (2 decembrie 1918-10 aprilie 1920), calitate în care a coordonat o laborioasă activitate în sensul realizării unificării depline.
În perioada interbelică, Maniu s-a remarcat ca un promotor al ideii democratice, un susţinător al monarhiei constituţionale şi un adversar al autoritarismului şi extremismului politic. În octombrie 1926, împreună cu Ion Mihalache, punea bazele celui mai important partid politic de opoziţie, Partidul Naţional Ţărănesc, partid cu care s-a identificat până la moartea sa. La începutul anului 1928, PNŢ lansează „campania de răsturnare” de la guvernare a PNL, campanie soldată cu câştigarea alegerilor şi formarea primului guvern condus de Iuliu Maniu (10 noiembrie 1928). Unul dintre actele controversate ale guvernărilor sale a fost „restauraţia carlistă” din 8 iunie 1930. Slăbiciunea Regenţei, criza dinastică şi credinţa sa că prinţul Carol poate fi convins să accepte o domnie în limitele constituţionale l-au determinat pe Iuliu Maniu să susţină revenirea la tron a „rebelului”. El a impus celui care avea să fie proclamat ca rege două condiţii: refacerea căsătoriei cu principesa Elena şi interzicerea aducerii în ţară a Elenei Lupescu.
La scurt timp după proclamarea lui Carol ca rege, Maniu îşi va da seama că speranţele sale fuseseră înşelate, suveranul încălcându-şi promisiunile. În august 1930, după ce Elena Lupescu revenise în ţară, Maniu îi declara regelui: „M-aţi înşelat atât pe mine, cât şi ţara”. Din acel moment ruptura dintre cei doi va deveni inevitabilă, chiar dacă regele a mai făcut apel încă o dată la Maniu pentru o scurtă guvernare (octombrie 1932-ianuarie 1933). După ce-şi depune demisia la 12 ianuarie 1933, demonstrând că nu se agaţă de putere ci rămâne fidel unor principii, Maniu se retrage din fruntea partidului. Rămâne însă un „soldat credincios” al acestuia şi, mai ales, un critic vehement al tendinţelor autoritare ale regelui şi al camarilei regale din jurul Elenei Lupescu.
Revenit la conducerea partidului în noiembrie 1937, Maniu va încheia un pact de neagresiune electorală cu Mişcarea Legionară şi PNL – Gh. Brătianu, înţelegere mult criticată în epocă. Pactul nu însemna vreo abandonare a principiilor democratice şi nici nu presupunea vreo colaborare politică după alegerile din decembrie 1937. Înţelegerea era valabilă doar pe perioada campaniei electorale şi avea drept scop apărarea libertăţii şi a corectitudinii alegerilor şi combaterea abuzurilor şi ilegalităţilor autorităţilor.
Instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea (11 februarie 1938) era calificată de Maniu drept „o lovitură de stat”, prin care se urmărea anularea drepturilor sfinte ale naţiunii. În audienţa pe care o avusese la rege, Maniu îi atrăgea atenţia că face o greşeală de neiertat, cu consecinţe majore, iar prin asumarea unei conduceri personale „Majestatea Voastră vă expuneţi inutil şi riscaţi chiar tronul”.
În vara anului 1940, în condiţiile prăbuşirii României Mari, Iuliu Maniu a protestat energic faţă de cedările teritoriale, mai ales faţă de consecinţele Dictatutului de la Viena. Participând la al doilea Consiliu de Coroană din noaptea de 30 spre 31 august, după ce decizia fusese deja luată, Maniu afirma că cedările succesive, „fără o lovitură de sabie, fără o picătură de sânge” erau „o adâncă ştirbire a demnităţii şi puterii statului nostru”. El pleda pentru rezistenţă, preferând „o înfrângere în lupte decât o retragere ruşinoasă”.
În anul 1941, Maniu a susţinut intrarea ţării în război şi s-a bucurat pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, dar s-a manifestat ferm împotriva continuării luptelor dincolo de Nistru, motivând că „nu putem lupta împotriva Rusiei, azi aliata Angliei, probabil învingătoare la sfârşitul războiului”. Deşi şi-a manifestat clar opţiunea pentru coaliţia Naţiunilor Unite şi a participat la acţiunile pentru înlăturarea mareşalului Ion Antonescu şi alăturarea României la războiul împotriva Germaniei naziste, după 23 august 1944 PNŢ şi Iuliu Maniu au devenit ţinta atacurilor dezlănţuite ale comuniştilor.
Conştient de faptul că în spatele acţiunilor declanşate de comunişti pentru acapararea puterii se afla Uniunea Sovietică, la 1 decembrie 1944 Maniu trimitea un mesaj premierului britanic Winston Churchill în care-i solicita ca: „Dacă guvernul englez vrea ca România să intre în sfera de influenţă sovietică, el ar fi extrem de recunoscător domnului Churchill dacă i-ar da răspuns precis la această chestiune”. Pentru că „dacă acest lucru nu intră în intenţia guvernului englez, atunci el este gata să lupte împotriva comunizării ţării, până la moarte”. Răspunsul nu a venit niciodată, România fiind abandonată colosului sovietic.
Totuşi, beneficiind de un mare sprijin popular şi fiind cel mai important lider al opoziţiei democratice, Maniu a continuat lupta cu comuniştii sperând într-o iluzorie susţinere din partea Occidentului. În noiembrie 1946, PNŢ condus de Maniu obţine o victorie categorică în alegerile parlamentare, dar în urma falsificării grosolane a rezultatelor victoria este atribuită comuniştilor şi aliaţilor lor. Trimite noi note de protest guvernelor britanic şi american, dar totul este în zadar.
Ultimul act al dramei lui Iuliu Maniu are loc în anul 1947. După „înscenarea de la Tămădău” din 14 iulie 1947, Maniu va fi arestat, iar PNŢ desfiinţat şi interzis. Procesul ce i s-a intentat pentru acuzaţia de „crimă de complot, înaltă trădare, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată şi instigare la înaltă trădare prin necredinţă”, nu a fost altceva decât o copie a proceselor publice după modelul sovietic. Maniu s-a comportat demn, respingând toate acuzaţiile şi asumându-şi responsabilitatea pentru toate deciziile luate de partid. Pe 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viaţă şi degradare civică pe 10 ani. Potrivit cercurilor politice americane, vina lui o reprezenta fidelitatea faţă de prinicipiile şi instituţiile civilizaţiei occidentale, precum şi faţă de relaţiile cu S.U.A.
Până în anul 1951 Maniu va fi încarcerat la închisoarea din Galaţi. La sfârşitul anului 1951 a fost transferat, împreună cu Ion Mihalache şi Ilie Lazăr, la închisoarea din Sighet. În ultimele luni de viaţă, când sănătatea sa se deteriorase vizibil, a fost însoţit în celulă de Nicolae Carandino. Acesta, impresionat de comportamentul curajos şi demn al bătrânului Maniu, i se adresa cu „Domnule Preşedinte”. La 5 februarie 1953, trecut de 80 de ani, se stingea din viaţă. Trupul său a fost luat din celulă în cel mai strict secret şi dus în cimitirul închisorii, unde a fost aruncat într-o groapă comună fără nici un semn distinctiv. Comuniştii nu doreau ca mormântul său să devină peste ani un loc de pelerinaj pentru cei care cunoşteau adevărul.
La 70 de ani de la moarte, adevărul pe care generaţia actuală şi cele care vor veni trebuie să-l cunoască, este acela că Iuliu Maniu a fost un slujitor devotat al ideii naţionale, al unităţii neamului românesc şi al valorilor democratice autentice. Lupta lui de o viaţă pentru aceste idealuri îi dă dreptul legitim la „neuitare”.
Prof. dr. Mihai LOSTUN