Conştiinţa poporului român despre unitatea sa etnică e străveche, dar problema revendicărilor româneşti, atât în ce priveşte Unirea, cât şi reformele democratice, s-a pus, pe plan internaţional, cu toată acuitatea după războiul Crimeii, izbucnit în anul 1853. Tratatul de pace s-a semnat la Paris, la 30 martie 1856, prin care s-a înlăturat protectoratul rusesc asupra Principatelor Române, ele rămânând numai sub suzeranitatea otomană şi având garanţia marilor puteri europene. S-a hotărât convocarea în fiecare principat câte unui Divan ad-hoc (pentru aceasta) reprezentând toate clasele societăţii. În anul 1857 marile puteri au trimis în ţările române comisari însărcinaţi să supravegheze operaţiunile electorale în legătură cu divanurile ad-hoc şi să anunţe apoi reprezentanţilor guvernelor lor, întruniţi în Conferinţă la Paris, dorinţele acestor divanuri. Românii au hotărât: Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele ROMÂNIA; respectarea autonomiei lor, conform Capitulaţiilor încheiate cu Înalta Poartă; prinţ străin, cu moştenirea tronului, ales dintr-o familie domnitoare din Europa şi ai cărui moştenitor să fie crescut în religia ţării; neutralitatea; puterea legiuitoare încredinţată unei Obşteşti Adunări (parlament) în care să fie reprezentate toate interesele naţiei. Toate aceste prevederi sub garanţia colectivă a Puterilor care au subscris Tratatului de la Paris.
Conferinţa de la Paris din aprilie-august 1858 a stabilit viitorul statut al Principatelor din punct de vedere politic, social şi administrativ. S-a hotărât că românii vor prea mult, textul Convenţiei care a fost semnat de marile puteri stabilea: cele două ţări să poarte numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti; ele rămân sub suzeranitatea Porţii şi sub garanţia colectivă a marilor puteri; va exista o Comisie Centrală cu sediul la Focşani, care va pregăti legile; armatele vor primi o organizare identică; fiecare ţară va avea domnul ei, până la alegerea domnului fiecare ţară va fi condusă de trei caimacami, la Bucureşti şi la Iaşi va exista câte un guvern şi câte un parlament, toţi cetăţenii vor fi egali în faţa legilor, relaţiile dintre proprietari şi ţărani urmează a se revizui. Prin această Convenţie, din anul 1858, care devine noua CONSTITUŢIE a ţărilor noastre, Regulamentul organic încetează de a mai exista ca legiuire fundamentală. Trebuie remarcat faptul că reprezentanţii celor şapte Mari Puteri: Anglia, Franţa, Prusia, Austria, Rusia, Turcia şi Italia, nu au precizat, nu au explicat clar, că domnul ales în Ţările Române să nu fie una şi aceeaşi persoană. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza nu s-a încălcat textul Convenţiei de la Paris. Dubla alegere a fost un curaj excepţional a unei elite intelectuale şi politice de excepţie, a poporului român.
Prof. Ioan GRĂDINARU