• Interviu cu dl. profesor dr. Richard Lescure, Universitatea din Angers, Franţa; fost decan al Facultăţii de Litere, fost prorector al universităţii; fost director al CAVILAM, Vichy; autor de manuale DELF, DALF; fost ataşat educativ al Ambasadei Franţei la Sofia, directorul Institutului Francez din Sofia; coordonator de teze de doctorat, specialist în formarea continuă a cadrelor didactice.
– Domnule Richard Lescure, remarcăm în ultima vreme o scădere a predispoziţiei de a învăţa în rândul elevilor/studenţilor. Mai este diploma universitară o garanţie a succesului în viaţă?
– Există mai multe dimensiuni în raport cu prima dvs. întrebare. În ceea ce priveşte apetitul elevilor şi studenţilor pentru studii/forme de învăţare formale, se pare, la prima vedere, că aveţi dreptate. În orice caz, aşa cum sunt privite în mod tradiţional într-un sistem educativ la diferite niveluri. În realitate, ne confruntăm cu un întreg ansamblu de surse de informare care sunt în concurenţă cu studiile formale şi academice. Constat că tinerii sunt mai sensibili la contemporaneitate, la informaţii (adevărate sau false) provenind de la persoane care au vârste apropiate cu ale lor. Este adevărat că, în societăţile noastre occidentale, modelele nu mai sunt cei mari, părinţii sau profesorii. Este ceea ce descrisese deja Margaret Mead în anii 70, vorbind despre distanţa enormă dintre generaţii.
În raport cu a doua parte a întrebării dvs., în orice caz, în ceea ce priveşte situaţia din Franţa, (nu cunosc statisticile referitoare la România), cu cât nivelul studiilor este mai ridicat şi diploma mai importantă, cu atât este mai mare probabilitatea de a găsi mai repede un loc de muncă şi relativ bine remunerat. Există deci o legătură directă între diplomă şi locul de muncă. Evident, dacă diploma este necesară, nu este şi suficientă. Aceasta se verifică mai ales în lumea întreprinderilor şi a industriei unde toate studiile făcute în ultimii ani la nivel european arată că tinerii cu diplomă, atunci când intră într-o întreprindere, au dificultăţi de a munci autonom, în luarea deciziilor şi deseori chiar să inoveze…
– Ce părere aveţi despre Directivele Uniunii Europene privind transferarea accentului de pe cunoştinţe către competenţe?
– În general, în sistemul educativ suntem în ceea ce numim în „timpul lung”. În Europa, în funcţie de ţară, durata medie în termeni de şcolarizare iniţială variază între 16 şi 18-19 ani. Astfel, trebuie bine dozate, în funcţie de nivel (primar, secundar şi învăţământul superior) aportul şi achiziţia de cunoştinţe necesare cu toate competenţele cheie pe care va trebui să le aibă la sfârşitul studiilor cetăţeanul. În acelaşi timp, şi aici continuăm în fond întrebarea precedentă: o abordare bazată pe competenţe se impune în momentul în care învăţământul şi formarea vizează un public specializat de studenţi la finalul cursurilor sau la finalul formării adulţilor.
În schimb, la nivel primar şi secundar, trebuie articulate cu grijă cunoştinţele cu dezvoltarea şi sau activarea competenţelor. Astfel, aşa cum reiese din ceea ce vreau să spun, nu putem stabili exact ansamblul de cunoştinţe absolut necesare.
În raport cu această chestiune a competenţelor, Michel Serres a scris că evoluţia tehnologiilor ne va forţa să fim inteligenţi. Dezvoltarea rapidă a tehnologiilor digitale modifică mediul educativ şi mediul de lucru şi ne obligă să dezvoltăm noi competenţe. Elevii şi studenţii de astăzi au dobândit competenţe procedurale probabil superioare alor noastre.
– Cum ar arăta portretul robot al profesorului mileniului trei?
– Nu ştiu dacă putem face în câteva fraze un adevărat portret-robot al profesorului mileniului III, dar putem indica un anumit număr de puncte care apar ca obligatorii. Una dintre aceste provocări mi se pare a fi aceea de a fi capabil să gestionezi clasa de elevi, oricare ar fi nivelul lor în epoca digitalului, cu noile instrumente tehnologice concepute pentru predare (table interactive, MOOC etc.), dar şi reţelele sociale şi tehnologiile mobile. Nu numai că sunt aporturi pedagogice importante, dar ele pot contribui la „credibilitatea” profesorului însuşi. Digitalul poate fi un aport decisiv în termeni de motivare. Unele orientări, precum clasa inversată, de exemplu capătă sens, chiar dacă nu sunt mereu uşor de pus în practică.
În ceea ce mă priveşte, cred mult în pedagogia prin proiecte, ceea ce este foarte pertinent în raport cu punctul anterior vizând digitalul, precum şi cu o abordare pedagogică ce poate fi acţională (pentru predarea limbilor străine) sau bazată pe competenţe. Cred şi că va trebui să lucrăm într-un sens în care să favorizăm mai mult autonomia pentru clasele mari şi, desigur, pentru studenţi. Aceasta se întâmplă şi pentru publicul interesat de autoevaluare şi auto-estimare a propriilor cunoştinţe şi competenţe pe măsura înaintării lor în parcursul şcolar şi universitar.
– Perspectiva creării inteligenţei artificiale ar trebui să ne încânte sau să ne îngrijoreze?
– Sunt puţin rezervat asupra dezvoltării „inteligenţei artificiale”. Éric Sadin, într-o lucrare publicată la sfârşitul anului trecut, Inteligenţa artificială sau miza secolului – Anatomia unui antiumanism radical arată bine riscurile pe care aceasta le poate avea pentru individ, cu atât mai mult cu cât este din ce în ce mai dificil să îi rezişti. Dacă, în unele cazuri, aceasta poate facilita, e adevărat, unele funcţionări cotidiene, sistemele conectate sofisticate (boxe, chatbots…), pentru că ne devin familiare, ne fac să pierdem distanţa critică şi ne pot ghida acţiunile. În această privinţă, ele pot chiar să dăuneze creativităţii şi chiar libertăţii noastre. Putem chiar să ne temem că unele sisteme ar putea să conducă la o oarecare apatie şi pasivitate.
A întrebat Gianina BURUIANĂ
Traducere, profesor dr. Cristina GRIGORI