350 de ani de la publicarea Psaltirii în versuri a lui Dosoftei
Lucrarea de căpetenie a mitropolitului Dosoftei este, aşadar, Psaltirea în versuri, rodul celor peste 5 ani de muncă susţinută de traducere a textului. Aceasta vede lumina tiparului la Iaşi, în 1673.
Fără îndoială, în scrierea operelor sale, Dosoftei a fost influenţat de mediul în care a trăit, ca şi de formaţia sa intelectuală, pe care a dobândit-o în condiţiile de viaţă culturală a epocii sale, în zona de nord a Moldovei. Cu toate că numeroasele sale rude din străinătate ne-ar putea face să credem contrariul, pe tot parcursul vieţii sale, el s-a manifestat ca o puternică personalitate românească; niciun aspect al biografiei sale nu lasă să se înţeleagă că ar fi venit în Moldova din altă parte: el era de aici, din Moldova, trăgându-se dintr-o familie moldovenească veche. Rudele sale apropiate aveau aşezare statornică în Moldova: la Iaşi avea un nepot, la Suceava avea doi fraţi, iar la Roman avea o mătuşă.
„Smeritul Dosoftei moldoveanul”, cum însuşi semnează pe unele dintre manuscrisele sale, şi-a iubit ţara cu toată dragostea pe care o încăpea sufletul său. Astfel, după întâia pribegie (1673-1675), se întoarce în Moldova, în scaunul de mitropolit, astâmpărându-şi sufletul însetat al celui care pribegeşte.
Introducerea limbii române în biserică a fost una dintre preocupările de bază ale întregii activităţi a lui Dosoftei. Privită din perspectiva vieţii poporului român, această permanenţă cărturărească nu poate fi limitată la nevoi strict religioase; amintim, în acest context, scrierile cronicarilor (moldoveni, mai ales), care vorbeau despre origini şi despre latinitate, dar şi despre limba vorbită de popor, care se impune, în secolele al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea, ca limbă a culturii. Aceasta înseamnă că tipărirea de cărţi bisericeşti în limba română devine nevoie stringentă pentru folosul şi luminarea neamului nostru rumânesc.
Traducând şi tipărind Psaltirea în versuri, pentru folosul credincioşilor, Dosoftei spune că a urmărit „ca să poată fi mai mare-ndemnare către rugă”; el a pus-o în versuri „ca să poată atrage firea omului către cititul ei”. Astfel, prin strădania de a o întocmi „cum am putut mai frumos”, el a făcut operă literară.
Bun cunoscător al poeziei populare, dar şi talentat scriitor de versuri, Dosoftei şi-a dezvoltat vocaţia poetică citind cărţi din literatura română şi cea a popoarelor ale căror limbi le ştia. Desigur, el a cunoscut şi unele traduceri străine în versuri ale Psaltirii. Dar, împerechind talentul său literar cu poezia populară, a tocmit acest adevărat monument de limbă românească. Departe de a fi o simplă traducere în versuri a unei cărţi, lucrarea se înfăţişează ca o operă de creaţie literară originală, reprezentând, de fapt, actul de naştere a poeziei culte româneşti vrednică de acest nume.
Ceea ce surprinde şi astăzi pe cititorul lucrării lui Dosoftei – din perspectiva celor 350 de ani de poezie cultă românească – este forţa titanică de a turna limba română într-o formă nouă a versului cult, efortul de a o face capabilă nu numai să traducă, ci şi să re-creeze, cu mijloacele proprii, unul dintre monumentele capitale ale poeziei universale. Psaltirea este cartea în care toată gama sentimentelor umane se află cuprinsă, gravitând – aparent – spre un singur centru transcendent, dar reflectând, în fapt, întreaga realitate umană, sufletul omenesc cu toate meandrele lui.
Ideea de a versifica psalmii şi de a-i aşeza pe melodii pentru a fi cântaţi nu este nouă; ea a fost îmbrăţişată de francezi, de italieni şi nu numai, dar ceea ce aduce nou mitropolitul moldovean este tocmai structura versurilor cu ritmica lor, cu lungimile de versuri şi cu rimele pereche. Dosoftei realizează, astfel, cea dintâi definiţie a tipului clasic al poetului român, aşa cum o vor ilustra în secolele următoare autori precum Ion Budai-Deleanu, Costache Conachi, Ion Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu şi alţii. Pentru asta era nevoie, pe de o parte, de o cultură considerabilă, în mai multe limbi străine, orientată spre orizonturi multiple, capabilă să fructifice sugestii şi experienţe variate, iar, pe de altă parte, un puternic instinct al geniului poetic popular, o capacitate caracteristică de sinteză între universul de forme, ritmuri, expresii şi culori al creaţiei orale autohtone şi substanţa, tiparele poetice ale modelelor şi surselor culte, asimilate din cuprinsul altor literaturi. Tocmai din acest motiv, Psaltirea constituie actul de naştere al poeziei culte româneşti!
Pentru a ilustra doar câteva dintre virtuţile artistice ale cărţii, dăm câteva fragmente drept exemple:
„Limbile să salte / Cu cântece nalte, / Să strige-n tărie / Glas de bucurie, / Lăudând pre Domnul / Să cânte tot omul.” (Psalmul 46)
„Ascultaţi acestea toate / Noroade, neamuri şi gloate, / Să-mi înţeleagă cuvântul / Omul de pe tot pământul, / Bogătaşii dimpreună / Cu mişeii când s-adună / Să vă spun de-nţelepciune / Cu-nţeles de-nvăţuri bune.” (Psalmul 48)
Dosoftei are acea curgere mieroasă a limbii, unde materialitatea vorbei şi densitatea ei dau mireasmă mâhnirilor: „Ascultă-mi ruga, Dumnezeu sfinte, / Şi nu mă trece, ce-mi ia aminte! / Că-mi faci voie pentru grea ură / De sânt cu spaimă în cugetătură”.
Căutând sensuri mai adânci ale versurilor, descoperim că întreaga creaţie este un veritabil dialog între om şi Dumnezeu pe tema „soartei” omului în lume, o neliniştitoare alegorie a vieţii şi a morţii; dialogul este întrerupt, uneori, de mari pasaje monologate; monologul psalmistului realizează exemplificarea unui destin colectiv dramatic: „Doamne, sunt mâhnit şi trist cu totul”. Din ritmurile iniţiate de mitropolitul moldovean aveau să prindă glas, peste veacuri, ritmurile unor poeţi moderni, precum Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu şi alţii.
Unele pasaje ale Psaltirii lui Dosoftei circulă şi astăzi, sub forma unor colinde de Crăciun. Exemplificăm cu o colindă din Transilvania, care dăinuie de pe la 1819 şi care are la bază Psalmul 46: „Tot omul acum să salte / Cu glas de cântări înalte, / Salte cerul şi pământul, / Laudă la tot cuvântul / Să strige în cer tărie, / Glas mare de bucurie. / Noi căutăm azi pre’mpăratul, / Căci ca dânsul nu e altul. / Întru cei de sus mărire / Şi pe pământ păciuire / La toţi oamenii să fie, / De acum până’n vecie.”
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI