• Pseudointerviu cu gazetarul Mihai Eminescu
– Domnule Eminescu, vă invit să răspundeţi la câteva întrebări jurnalistice, având în vedere că prin forţa împrejurărilor aţi fost ziarist timp de şase ani la cotidianul „Timpul”, începând din toamna anului 1877. Aşadar, care este părerea dumneavoastră despre politica ce se face în România?
– „Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ţine ca la el însuşi.”(a)
– În ce ar consta interesul pentru patria noastră?
– „Interesul practic pentru patria noastră ar consta, cred, în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine, care nu sunt altceva decât organizaţii specifice ale societăţii omeneşti în lupta pentru existenţă, care pot fi preluate în principiile lor generale, dar a căror cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relaţiile dintre popor şi ţară. Nu mă pot pronunţa acum mai pe larg asupra acestui subiect, el mi-a ocupat însă cea mai mare parte din cugetarea proprie şi din studii.”(b)
– De-a lungul anilor societatea românească s-a lovit şi de anumite nulităţi politice. Jurnaliştii români au scris, direct, despre numeroase cazuri de putregaiuri din sistem, investigând diferite cazuri de corupţie ş. a. Ce părere aveţi despre limbajul jurnaliştilor români, folosit în articolele lor, contra unor aleşi ai noştri, care, în loc să vadă de interesele poporului român, mai degrabă îşi văd de interesele personale?
– „Suntem noi oare de vină dacă adevărul curat, spus neted, e deja o injurie? Ne propunem câteodată a fi foarte urbani – ce folos? Adevărul simplu, descoperirea simplă a neştiinţei şi a mărginirii multora din partidul la putere este deja o atingere. Cauza e simplă. Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezintă. Compararea între ceea ce sunt într-adevăr, nimica toată, şi ceea ce reprezintă, demnităţi înalte ale statului, excitează deja râsul şi ironia cititorilor, încât o vină din partea noastră, o intenţie de a ponegri, nu există defel.”(c)
– Care este ştiinţa guvernării, vis-à-vis de natura poporului nostru?
– „Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e ştiinţa de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află şi a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care-a apucat.”(d)
– Ce soluţie ar fi contra tuturor relelor din România?
– „Un singur remediu există în adevăr în contra acestor rele, dar trebuie aplicat cu toată rigoarea, cu tot exclusivismul: munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mânare de muşti la apă; şi adevăr, nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe.”(e)
– Despre influenţa învăţământului asupra caracterului, ce ne puteţi spune?
– „Ar fi de prisos a discuta teza că omul e în esenţa lui o fiinţă eminamente ideală. Ceea ce face un om de bună voie, sub impulsul naturii sale morale, nu seamănă nicicând cu ceea ce face silit, numai pentru plată sau numai pentru câştig. Se vede dar câtă importanţă are educaţia care tocmai îl deprinde a face de bună voie, fără speranţă de plată sau teamă de pedeapsă, ceea ce e bun, drept, adevărat. Învăţătura numai ca atare nu are a face cu creşterea. Învăţând pe de rost numirile tuturor oraşelor de pe pământ şi toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante şi de animale, această masă de cunoştinţe, oricât de nouă ar fi pentru o inteligenţă, n-o fac nici mai iubitoare de adevăr, nici îndemânatică de a judeca şi de a distinge drept de strâmb. Învăţătura consistă în mulţimea celor ştiute, cultura în multilateralitatea cunoştinţelor, creşterea nu consistă nici într-una, nici într-alta. Ea consistă în influenţa continuă pe care o au lucrurile învăţate asupra caracterului şi în disciplinarea inteligenţei. Când aceste două lipsesc, oricât de multe şi-ar fi aproriat capul în mod mecanic, omul simte în sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil şi care conduce mintea nedisciplinată la cele mai triste abateri.”(f)
– Vă mulţumesc!
A selectat răspunsurile Lucreţia BERZINTU
Surse: a) G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol.III, p.44, Ed. Minerva, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1985; b) Eminescu, Opere, vol. XVI, p.46. Corespondenţa. Documentar. Ed. Academiei, Bucureşti, 1989; c) Eminescu, Opere, vol.XVI, p.46. Corespondenţa. Documentar. Ed. Academiei, Bucureşti, 1989; d) Eminescu, Opere, vol. X, p. 30, publicistică 1 noiembrie 1877, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980; e) Eminescu, Opere, vol. III, p. 146, publicistică 1882-1883, 1888-1889, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985; f) Eminescu, Opere, vol. XI, p. 307, publicistică 17 februarie – 31 decembrie 1880, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984. (Wikipedia.org)