Chiar dacă în istoria poporului român nu a existat o unitate politico-teritorială, putem observa că a existat în permanenţă o unitate de limbă, cultură şi credinţă, ceea ce a constituit un catalizator în actele unirii din anii 1859 şi 1918. Unitatea spirituală s-a manifestat în cadrul schimburilor dintre ţăranii, negustorii, clericii, copiştii de manuscrise, artişti trăitori între teritoriile de la sud, nord şi est de Carpaţi. Cu toţii au purtat în permanenţă acelaşi grai şi aceeaşi credinţă. Mulţi domnitori moldoveni şi munteni au ctitorit biserici şi mănăstiri în Transilvania, iar ierarhi precum mitropolitul Varlaam al Moldovei (1632-1653) au apărat Ortodoxia din Transilvania în faţa prozelitismului altor culte.
Un factor important care a contribuit la formarea conştiinţei de unitate românească şi ortodoxă l-a constituit cartea bisericească, difuzată în toate teritoriile locuite de români. De exemplu, Cazania lui Varlaam, apărută în anul 1643, a fost distribuită în peste 400 de exemplare în Ardeal. Prefeţele vechilor cărţi bisericeşti au avut acelaşi rol în afirmarea şi promovarea unităţii româneşti. Amintim doar „Cuvântul înainte” al lui Vasile Lupu la Cazania lui Varlaam, la predosloviile Noului Testament de la Bălgrad (Alba Iulia, 1648), a Bibliei de la Bucureşti (1688), ale celor 12 Mineie de la Râmnic apărute în perioada 1776-1780 şi reeditate la Buda, Sibiu şi Mănăstirea Neamţ.
Nu trebuie neglijate nici lucrările unor cărturari din cele trei ţări, precum: Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Constantin Stolnicul Cantacuzino, Inochentie Micu, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior etc., în care apare conştiinţa unităţii de credinţă, limbă şi neam.
Conştiinţa unităţii româneşti s-a accentuat în timpul Revoluţiei de la 1848, prin Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, C. A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceau, Costache Negri, August Treboniu Laurian, Aron Pumnul, Aaron Florian şi alţii. După „Războiul Crimeii” din 1853-1856, se înregistrează noi perspective care au condus spre unitatea politică.
Datorită prevederilor Tratatului de pace încheiat la Paris (februarie-martie 1856), s-a accentuat problema unirii celor două ţări: Moldova şi Ţara Românească. S-au format comitete unioniste la Iaşi, Bucureşti şi alte oraşe, care urmăreau să asigure victoria unioniştilor în alegerile pentru Adunările Ad-hoc. Apar diverse ziare: „Dacia Literară”, „Steaua Dunării”, „Naţionalul”, „Zimbrul” etc., care militau pentru unire. În agitaţiile şi luptele pentru Unire, clerul ortodox s-a alăturat partidului unionist, sprijinindu-l în majoritatea acţiunilor.
Printre cei mai de seamă susţinători ai Unirii s-a numărat însuşi mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei (1851-1861). La cererea sa, arhimandritul Neofit Scriban, profesor la Seminarul de la Socola, a scris „Unirea şi neunirea Principatelor”, în care prezenta avantajele de ordin bisericesc, politic, administrativ şi economic pe care le-ar aduce Unirea: „neunirea loveşte şi naţionalitatea şi religia, naţionalitatea, căci naţia nu este altceva decât o familie mare, şi desbinătorul familiei este pe jumătate ucigaş de părinţi şi religia creştină, prin neîmplinirea poruncii date de către Mântuitorul Iisus Hristos „«toţi una să fie, precum Tu întru Mine şi Eu întru Tine», de asemenea «şi ei Una să fie»“ (Ioan XVII, 21). Fiind combătută de separatişti, Neofit Scriban a scris a doua lucrare, intitulată „Foloasele Unirii Principatelor Române”. Rectorul Seminarului din Huşi, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu, a rostit, în catedrala episcopală, o înflăcărată predică în sprijinul unirii, tipărită apoi sub titlul „Jertfă pentru Unirea Principatelor”, în ziarul Steaua Dunării din Iaşi.
Între semnatarii Comitetului Unirii de la Iaşi, format din patrioţii timpului din diferite zone ale ţării, întâlnim şi numele multor slujitori ai Bisericii: ierarhi, egumeni, profesori de seminar, protopopi, preoţi de mir şi călugări.
Clerul din Ţara Românească a avut aceeaşi atitudine patriotică între anii 1856-1859. Episcopii Calinic al Râmnicului şi Filotei al Buzăului au adresat câte o circulară protopopilor, îndemnându-i să ceară preoţimii să înalţe rugăciuni pentru unirea românilor. Arhimandritul Iosafat Snagoveanul, care participase la Revoluţia de la 1848, deşi se afla la Paris, ca slujitor al capelei române de acolo, a adresat un cald îndemn preoţilor din ţară, pentru unire.
În adunarea electivă, care a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza, clerul a fost reprezentat numai prin mitropolitul Sofronie, care era preşedintele acesteia. Întrucât în şedinţa din 5/17 ianuarie 1859, urma să se aleagă noul domnitor, s-a săvârşit slujba de Te-Deum la Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iaşi, la care arhimandritul Neofit Scriban a rostit o predică. Mitropolitul Sofronie, care a prezidat şedinţa, a proclamat domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.
Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei (1850-1865) şi cei trei sufragani ai săi (episcopii Calinic al Râmnicului, Filotei al Buzăului şi Climent al Argeşului) au făcut parte din Adunarea electivă a Ţării Româneşti. Şedinţa din 24 ianuarie 1859 a fost prezidată de către mitropolitul Nifon, care l-a proclamat domn pe Alexandru Ioan Cuza. O delegaţie a Adunării, în frunte cu episcopul Climent, s-a deplasat la Iaşi, prezentând lui Alexandru Ioan Cuza actul de alegere ca domn al Ţării Româneşti. La începutul lunii februarie 1859, când Cuza a venit în Ţara Românească, a fost întâmpinat cu mare fast de populaţie, în frunte cu slujitorii altarelor.
Ierarhii şi clerul din Ţara Românească şi Moldova au avut o contribuţie importantă la realizarea Unirii celor două Principate, ca deputaţi în Divanurile Ad-hoc şi în Adunările elective, ca autori ai pastoralelor tematice, ai articolelor în presa vremii, prin săvârşirea unor rugăciuni şi prin îndrumarea credincioşilor. Slujitorii Bisericii au manifestat aceeaşi atitudine patriotică în timpul Războiului de Independenţă din 1877-1878 şi în Primul Război Mondial, dar mai ales în actul memorabil al unirii tuturor românilor de la 1 Decembrie 1918.
Prof. dr. Mihai FLOROAIA