În vara ce tocmai a expirat, absolvenţii Facultăţii de Istorie – Filosofie, grupele 134 şi 135 de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, promoţia 1962 şi-au dat întâlnire la Piatra-Neamţ puşi pe benchetuială. Se împlineau 55 de ani de la terminarea facultăţii, iar urbea noastră, capitală de judeţ e adorabilă vara. Voiau să se vadă, să stea la un pahar de vorbă şi să reconstituie ce au pierdut – tinereţea. Să-şi reamintească cei cinci ani petrecuţi împreună în amfiteatru II-7, din cea mai bătrână universitate din România. Aşa au răspuns prezent şi Iulius Buţincu din Piatra-Neamţ şi Bern Hardt Harieta din Oneşti şi Mircea Stratan din Bihor şi Sicu Macovei din Iaşi…
La întâlnire, un coleg din Maramureş, Vişeul de Sus, m-a întrebat dacă în cei 40 de ani de apostolat, de muncă la catedră în Neamţ, au existat inspectori generali şcolari, aerisiţi la minte sau am avut parte de Yesmeni politici fără coloană vertebrală, care ştiau doar să pocnească din călcâie. I-am răspuns la obiect: „Apoi, mai Ioane, tu ştii foarte bine că la vremurile totalitare generalii erau numiţi de PCR – centrul vital al întregii naţiuni. Cum crezi tu că partidul celor mulţi ar putea greşi? Partidul nu greşeşte niciodată, bă loază! Vrei nume concrete de inspectori generali? Îţi dau: Jean Crăciun, Mihai Lăcătuşul, Maria Uţă, Emil Creangă…
În septembrie ’62, când am călcat pentru prima dată în Secţia de învăţământ al raionului Piatra-Neamţ, cel mai mare şef era un învăţător, V. Iacob. Ai reţinut, bă? Învăţător înscris la fără frecvenţă la Istorie. Când a auzit că sunt absolvent cu cinci ani s-a uitat la mine ca la Mefistofeles. A văzut în mine un potenţial rival la postul dumnealui. Cam aşa stăteau lucrurile pe atunci.” Întâmplarea mi-a amintit de o nostimadă. Într-un an, la deschiderea şcolilor, când era preşedinte matrozul Băsescu, acesta a povestit învăţăceilor adunaţi pe platou că nu a fost premiant niciodată, dar a ajuns ce este pentru că a avut şcoala vieţii. A mângâiat pe cap fiii nomenclaturiştilor, i-a îndemnat „să învăţaţi bine!” şi dus a fost la moşia de la Nana, că era vremea aratului de toamnă.
Ce-au mai întrebat „istoricii” veniţi în vizită în târgul Pietrei? Cum stăm cu populaţia şcolară! Mai avem elevi în clase? Prost, le-am răspuns noi. Românii nu mai fac copii, iar cei ce fac îi iau cu ei în ţările de farmec pline. S-au pustiit satele. Mergi pe uliţe şi nu te întâlneşti cu nimeni pentru că, paradoxal, emigranţii români preferă sărăcia printre străini, care nu se vede şi nu se ştie, nu pe cea din ţară, stridentă. Nu există unitate şcolară în frumoasa noastră urbe, să nu aibă „fugiţi” în Vestul Sălbatic. „Sunteţi iuţi la minte” ne-au caracterizat străinii cu care am venit în contact. Care ne-au acceptat la cules căpşuni pe plantaţiile lor de tip sclavagist. Copiii români ajunşi în „cizmă” sunt înscrişi în clasele mai mari decât în cele în care au studiat în România. La „macaronari” programele de învăţământ sunt mai lejere, mai permisive. De pildă, noţiunile care la noi se studiază în clasa a V-a, în peninsulă sunt predate abia în clasa a VII-a. Păi dacă învăţământul românesc e mai „deştept” decât cel din Italia, de ce l-aţi făcut praf şi pulbere, fraţilor?
Exodul masiv al tinerilor spre ţările cu euroi seamănă cu un veritabil export de inteligenţă. A devenit alarmant şi condamnabil. Întrebaţi de ce pleacă aiurea pe coclauri străine, răspunsul şomerilor este dezarmant. „Plec ca să nu mor de foame!”; „M-am săturat de minciunile politicienilor, cele cu o viaţă mai bună”; „plec de scârbă”; „Gataaaa! M-am săturat de atâta bine!” Curios sau nu, musafirii noştri veniţi la Piatra au întrebat şi lucruri mai puţin ortodoxe. Au zis: oare marii noştri profesori din anii studenţiei ar mai putea profesa astăzi cu succes în nebunia asta cu calculatoare, laptopuri, tablete şi telefoane mobile? În şcoli cu 4500 de cadre didactice necalificate, fără manuale şcolare, fără autorizaţii sanitare, cu primari semianalfabeţi? Păi mai bine era pe vremea Suzanei Gâdea, zic nostalgicii revoltaţi nevoie mare.
Ce-i trebuie unui profesor să reziste timpului? Mai întâi să aibă ştiinţă de carte, apoi, fiecare dascăl ar trebui să fie locuit de responsabilitate şi empatie, de valori morale care oferă substanţa fericită a umanului din noi. Numai aşa îndemnul marinarului şăgalnic – „Să învăţaţi bine!” poate deveni ceva serios. În caz contrar, rămâne valabilă zicerea des auzită: „Învaţă cine poate!” Nu vă mai miraţi că o doamnă care a absolvit Literele fără să înţeleagă ce e literatura propune să nu se mai studieze în şcoli Baltagul, întrucât… ar promova violenţa domestică (?!).
Titu Maiorescu avea o vorbă: „mai bine să nu facem o şcoală deloc, decât să facem o şcoală rea.”
Ai fost mare d-le Maiorescu, dar purtătorii de blugi rupţi în genunchi de astăzi nu te-au înţeles, trăiesc în epoca Facebook. Asta-i situaţia. Nu sunt impresionaţi nici de cântecul:
„Grea e viaţa prin străini/ N-ai nici crengi, nici rădăcini/ Viaţa ta i-a drumului/ Moartea ta i-a nimănui!”
Dumitru RUSU