Prima zi a unui Festival de Teatru e cea mai grea. Şi pentru organizatori, şi pentru spectatori. Până te dumireşti cum stau lucrurile. Cum stau data asta, pentru că suntem acum la cea de a XXXVII-a ediţie a festivalului de la Piatra-Neamţ. O ediţie cu un selecţioner unic, criticul Oltiţa Cântec, un prieten al TT, un critic stimat şi competent. Vorbind despre criteriile selecţiei, doamna Cântec explică, în excelentul caiet-program al Festivalului, că a urmărit inovaţia artistică, noutatea spectacolelor, satisfacţia creatorilor – regizori, actori, scenografi, autori – dar şi a juriului şi a publicului. Cam greu de răspuns atâtor cerinţe, care, la urma-urmei, cu excepţia primei, sunt deziderate, nu criterii. Mi s-ar fi părut normal ca spectacolele să fie selectate după gravitatea temelor şi a mesajelor, după performanţa artistică din toate compartimentele spectacolului. N-a fost să fie; nu-i bai. Sau a fost aşa şi nu s-a observat. Iarăşi nu-i bai. Să nu judecăm pripit; suntem abia la jumătatea ostilităţilor.
Dincolo de faptul că un repertoriu de festival ar trebui să se facă vizionând spectacole şi nu casete, de către o comisie cu afinităţi profesionale, nu de un selecţioner unic, consider că este absolut regretabilă întâmplarea că Teatrul Tineretului nu-şi poate face treburile singur. Există aici un secretariat literar puternic, un regizor de mare autoritate profesională, actori în stare să execute un act critic. Nu era nevoie de niciun ajutor pentru a ne mătura prin curte.
În al doilea rând, tot regretabilă este absenţa unui spectacol al TT din Festival. Existenţa competiţiei în sine nu este un impediment; ca gazdă se putea uşor participa în afară de concurs. Dar să faci un festival sub genericul „Pledez pentru tine(ri)”, şi să nu ai un spectacol care să nu-ţi trădeze blazonul, mi se pare un derapaj jignitor pentru întreaga echipă.
Las deoparte lipsa de fast care trebuia să transforme Festivalul într-un eveniment al teatrului şi o sărbătoare a oraşului. Deşi regretabil, lucrurile merg şi aşa. Dar la aceastea voi reveni în textul din numărul următor al revistei.
Deocamdată trebuie spus că juriul acestei ediţii, format din: Maria Zărnescu (preşedinte) – teatrolog, critic de teatru, prof. asoc. dr. UNATC Bucureşti, Alina Herescu – scenograf şi Szabó K. István – regizor de teatru, va acorda premii pentru cel mai bun spectacol, pentru regie şi scenografie, pentru interpretare actor/actriţă. Şi, cu precizarea că în 12 zile au putut fi vizionate 26 de spectacole (dintre care 16 în concurs) să trecem la treabă.
* Duminică, 11 octombrie, 2015
CARAMITRU-MĂLĂELE,
CÂTE-N LUNĂ ŞI ÎN STELE
După festivitatea(?) de deschidere a ostilităţilor, a urmat un spectacol independent rău de tot. Un spectacol care se joacă, de regulă, la Naţionalul bucureştean sau pe unde mai miroase a festival.
În termeni eleganţi, recitalul Caramitru-Mălăele, câte-n lună şi în stele se poate numi şuşă elevată: actorii sunt profesionişti pursânge, atâta doar că sunt cam blazaţi şi obosiţi, prestează fără tragere de inimă şi îşi permit derapări spre repertoriu cazon. Onoarea lor de familişti (din familia marilor actori) este reperată de texte din Sorescu, Topârceanu, Shakespeare; Mălăele străluceşte în Dinescu, iar Caramitru cu monologul „A fi sau a nu fi…” reaminteşte de un Hamlet bine orchestrat de Alexandru Tocilescu, pe scena Teatrului Bulandra. Ceea ce răspunde aşteptărilor spectatorilor însă este magia violoncelistului Adrian Naidin, care intră într-un dialog subtil cu poezia sau cu tăcerea, devenind prin talent, imaginaţie, discreţie sau implicare oportună, adevăratul protagonist al spectacolului.
ARTORCHESTRA
O hârjoneală muzicală de înaltă clasă (creaţie colectivă!) propun Florin Călbăjos, Petre Ancuţa, Emilian Mârnea în ArtOrchestra (teatru muzical care nu e musical), sub bagheta regizorului Horia Suru, la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti – în cadrul Programului 9G la TNB. Un spectacol de muzică şi pantomimă, un spectacol de improvizaţie de mişcare, de expresivitate corporală, un spectacol cu foarte multă muzică, un spectacol care arată că interpreţii – foarte vii, inventivi şi creativi – sunt foarte buni actori şi foarte buni instrumentişti. Un spectacol care va scoate peri albi juriului – nu poţi să aduni mere cu pere, nu? – ori ArtOrchestra, e orice, în afară de teatru.
* Luni, 12 octombrie 2015
AI MEI ERAU SUPER
Spectacolul teatrului „Ioan Slavici” din Arad (creaţie colectivă, regia Cristian Ban) are la bază poveştile familiilor actorilor care relatează, fiecare, într-un stil absolut autentic, propria copilărie şi vieţile părinţilor lor. Ei aduc în scenă fotografii şi obiecte din copilărie, martore ale unor timpuri pe care le ştiu doar din poveşti, astfel că spaţiul scenic sugerează „un univers ţinut în cutii de amintiri”(Cristina Milea, scenograf). Un univers garnisit cu năzbâtiile copilăriei care au ca fundal trecuta epocă ceauşistă, ale cărei atrocităţi nu ajung nici la tinereţea personajelor, nici în faţa spectatorilor. Relatarea ţine mai degrabă de „cronica de familie” iar reuşita spectacolului vizează doar latura emoţională. Pentru cei emotivi, desigur.
N(AUM)
Produsă de UNTEATRU şi Teatrul METROPOLIS Bucureşti, cu sprijinul FUNDAŢIEI GELLU NAUM şi Asociaţiei goONg, reprezentaţia aduce pe scena nemţeană un spectacol stilat, montat de profesionişti care utilizează performant toate mijloacele artei teatrale; de la jocul actorilor (Oana Pellea şi Cristina Casian), la regie (Mariana Cămărăşan), scenografie (Vladimir Turturică), lumini (Ştefan Vasilescu) şi sunet (Horia Murgu). Aici, teatrul redevine artă sincretică, dând prioritate cuvântului şi actorului (textele lui Naum se urmăresc cu atenţie, chiar dacă dramatismul nu e punctul lor forte) şi păstrând un bun echilibru al celorlalte arte implicate în conturarea imaginii scenice. N(AUM) ne-a reamintit de performanţe similare şi ale Oanei Pellea, pe vremea când era actriţă la Teatrul Tineretului: „R.U.R.” (regia Alexandru Darie,1985), „Piaţeta” (regia Silviu Purcărete,1986) „Bună seara, domnule Wilde” (regia Nae Caranfil, 1987).
* Marţi, 13 octombrie 2015
UCIDEREA RITUALICĂ A LUI GORGE MASTROMAS
„Uciderea ritualică a lui Gorge Mastromas” este o piesă proaspătă (premiera în 2013, la Royal Court Theatre), care a făcut repede carieră internaţională datorită unei bune scriituri dramatice, şi împotriva unei teme destul de bătătorite: puterea care corupe şi dezumanizează. Ideea spectacolului montat de Bobi Pricop la Teatrul Regina Maria din Oradea este aceea că, într-o societate crâncenă şi coruptă, linia de demarcaţie dintre laşitate şi bunătate este foarte fragilă, lucru asupra căruia spectatorii trebuie să mediteze şi să discearnă. Un spectacol zgomotos, pretenţios/ambiţios în deschideri cu semnificaţii/ simboluri puerile (sânge, noroi, cagule), cu actori care nu prea ştiu să vorbească, să respire şi să se mişte, cu scene statice şi text neperiat. Culmea, există şi o cameră de filmat care uneori proiectează pe un ecran imens faţa actorului care vorbeşte cu spatele la public. Se poate şi aşa, dar la cinematograf. La teatru se poate mişca actorul.
PORTRETE I – CEAINĂRIA CU PORTRETE
Prezentat de Impro’Velocity, Bucureşti, „Ceainăria cu portrete” e un spectacol la care nu mi-a plăcut decât titlul. De văzut s-a văzut un colaj de monologuri din piesele unor dramaturgi adevăraţi, fragmentetele lipite – era să scriu cârpite – de un „maestru de ceremonii” care şi-a scris singur textul, l-a interpretat şi regizat, Tudor Sicomaş fiind şi autorul pomenitului ghiveci Tennessee Williams, Jean Giraudoux şi Dumitru Solomon. Interpreţii lucrează şi ei cu materialul clientului întrebuinţând arsenalul din dotare: gloanţe oarbe sau second hand. Să-l lăsăm însă pe Tudor Sicomaş să conchidă: „Toate acestea sunt doar frânturi, mici cioburi de portrete urbane pe care le puteţi admira într-o frumoasă oglindă teatrală a societăţii contemporane”. Chestia cu „oglinda” s-a mai spus. Şi s-a mai aplicat cu rezultate mulţumitoare, de vreo patru secole.
* Miercuri, 14 octombrie 2015
MANDRAGORA CIRCUS
Lumină şi bucurie în Festival au adus Juan Cruz Bracamonte şi Mariana Silva în spectacolul prezentat de Mandragora Circus, din Argentina. E un gen de spectacol care, din păcate, nu se mai practică în România un spectacol de teatru şi circ pentru toate categoriile de vârstă. Pantomima, acrobaţiile, jongleriile, muzica şi lumina scriu în faţa publicului o piesă în care protagoniştii sunt cei doi clovni şi acorii, toţi spectatorii care şi-au păstrat inima tânără. Sub imperiul unui dialog real, se creează astfel un miraj rar, în care circul devine poezie, în care dialogurile fără cuvinte funcţionează perfect. E un spectacol care n-ai dori să se termine niciodată…
FACTORUL UMAN
Spectacolul „Factorul uman” de Thierry Janssen, prezentat de Teatrul de Comedie din Bucureşti, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, are în distribuţie, alături de Dan Rădulescu şi Ioana Mărcoiu, actriţa Ana Ciontea, afirmată pe vremuri la Piatra-Neamţ („Pescăruşul”, „Pragul albastru”, „Piticul din grădina de vară”, „Jucăria de vorbe”), astăzi în prima echipă a Naţionalului bucureştean.
Pe scurt, regizorul Alexandru Mâzgăreanu îşi prezintă spectacolul astfel: „Ludovic îşi construieşte în curtea casei un OZN, iar mama lui, fascinată de micuţa Dorothy, se refugiază în universul poveştii Vrăjitorului din Oz. Cei doi trăiesc într-o lume fictivă, încercând astfel să se izoleze de realitatea crudă a lumii contemporane. Micul lor univers este zdruncinat de apariţia lui Cendre, iar misterul din spatele acestuia se risipeşte treptat lăsând să iasă la suprafaţă un adevăr tragic. „Factorul uman” este o tragicomedie despre o societate dependentă de antidepresive, despre teama de singurătate şi nevoia de iubire”. Iar noi nu putem decât să fim de acord. Reţinând totuşi scena antologică în care Ana Ciontea urmăreşte la TV un concurs gen „cine ştie, câştigă”.
FREAK SHOW
Florin Piersic Jr. face totul în „Freak Show”: a scris textul, l-a regizat şi l-a jucat. Traversează într-o singură reprezentaţie treisprezece personaje, devenind, la fiecare zece minute, altul. Face, de fapt, o demonstraţie de forţă, dovedind că poate să joace la fel de bine orice rol. E un alergător de cursă lungă, cu muşchii tari, şcolit pentru aceasta. Uns cu toate alifiile. Deţinător al tuturor tehnicilor şi mijloacelor meseriei. Dar e băiatul lui Florin Piersic, şi de chestia asta nu scapi decât căutându-te şi inventându-te mereu. Dintre cele treisprezece personaje prezentate pe scenă, mie cel mai mult mi-a plăcut al XIV-lea: personajul Florin Piersic jr., din pauzele dintre monologuri, unde schimbă ritualic, la vedere, hainele şi stările sufleteşti, la intersecţia dintre două identităţi, a vechiului şi a noului personaj. Există în aceste momente o tensiune bine controlată, la fel de liniştită şi emoţionantă cu aceea cu care mulţumeşte aplauzelor din final: relaxat, calm, luminos.
* Joi, 15 octombrie 2015
ÎNDOIALA
Spectacolul „Îndoiala” de John Patrick Shanley, prezentat de Teatrul „Maria Filotti” din Brăila este, după cum spune regizorul Eugen Gyemant „o poveste simplă, spusă în cuvinte puţine, despre fragilitatea reală a convingerilor noastre şi despre puterea de care avem nevoie pentru a putea trăi într-o lume în care nu ştim cu adevărat care este binele şi răul. Cu cât luptăm mai înverşunat pentru lucrurile în care credem, cu atât mai tare riscăm să le sacrificăm. Căutăm confirmări, dar nu găsim decât tăcere. Putem suporta cu adevărat o lume în care nu ştim dacă ceea ce facem este bine? Putem tolera o lume în care răul este evident?
Răspunsul se ascunde în cuvintele piesei: „Îndoiala poate fi o legătură la fel de puternică şi de eliberatoare ca certitudinea. Când eşti pierdut, nu eşti singur”. E de reţinut de la acest spectacol intenţia unui decor maiestuos – un frumos interior de catedrală gotică –, intenţie compromisă de luminile şi brizbrizurile albe care alunecă binişor spre kitsch, după cum, de reţinut este şi prestaţia actriţei Ramona Gângă care se detaşează clar de restul distribuţiei.
ZIC-ZAC
Spectacolul propus de Andrea Gavriliu rezemată de Ştefan Lupu şi prezentat sub antetul UNATC & Godot Cafe Teatru, demonstrează un singur lucru: fosta actriţă a TT dansează bine şi poate să semneze coregrafia/mişcarea scenică pentru un spectacol. Dar aceasta n-are cine-ştie-ce legătură cu teatru; de la spectacolele ei lumea ieşind cu dureri de cap nu din cauza frământărilor intelectuale, ci din cea a muzicii dată prea tare.
* Vineri, 16 octombrie 2015
DAWN WAY
DAWN WAY de Oleg Bogaev, este un spectacol de licenţă al studenţilor profesoarei şi regizoarei Mihaela Lichiardopol, găzduit de Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara. Acesta e un lucru bun, atât de bun încât trebuie păstrat acasă.
În două vorbe, seria de incidente provocate de prăbuşirea unui înger din Ceruri, în plină noapte, în mijlocul unei autostrăzi (?) victimă a mai multor accidente de maşină, trebuie să tragă un semnal de alarmă asupra dezumanizării cetăţeanului contemporan. Iaca că l-a tras.
CEL MAI FRUMOS ROMAN DIN LUME
Cel mai frumos roman din lume”, după un text de Larry Tremblay, în regia Alexandrei Penciuc la UNTEATRU Bucureşti, este o producţie plimbată cu succes la mai multe festivaluri naţionale (adică din ţară). Folosim, pentru concizie şi justificare, textul din caietul-program: „Cel mai frumos roman din lume”, după Larry Tremblay, este povestea a două personaje unite într-un joc al creaţiei, în care realul şi imaginarul alternează, coexistă şi se contopesc. Sub aparenţa unei şedinţe de terapie, în care o mică scriitoare aflată în pană de inspiraţie este analizată de un psihiatru excentric, cei doi dezvăluie noi planuri ale realităţii, care se împletesc, se dezvoltă şi se destramă, pe rând, ca straturile unei cepe, în căutarea esenţei – adevărul pur. O poveste despre dreptul, nevoia şi puterea de a crea”. Aşa e.
Mircea ZAHARIA
(Continuare în numărul următor)