Calinic Argeşeanul despre Mihai Eminescu
Când este cazul să scoatem la vedere actul de identitate al nostru ca români, primul gest pe care tindem să îl facem este acela de a vorbi despre Eminescu, de a ne prezenta (reprezenta) prin Mihai Eminescu. Cine este Mihai Eminescu? Este partea noastră bună, este răspântia dintre pământul românesc şi cerul tuturor, este partea văzută a unui suflet care ştie că trăieşte într-un timp muritor, dar care tinde să întrezărească nemurirea.
Când vrea să îşi limpezească inima, românul se uită la steaua care a răsărit sau priveşte, în adâncul lacului codrilor albastru. Când lucrurile nu merg cum trebuie în lumea din preajmă, un gând de Eminescu poate fi o cheie de deschis o cale convenabilă. Pentru că în doar 39 de ani de viaţă, Mihai Eminescu a adunat şi a risipit experienţă de viaţă, experienţă culturală, iubire, nădejde, deznădejde, vis şi căutare, cât o generaţie întreagă. Eminescu nu pare să fi trăit, Eminescu a ars pur şi simplu, fiecare clipă a sa a lăsat o dâră de lumină pe un ipotetic cer al tuturor, aşa cum meteoriţii şi-au consumat de multă vreme combustia, dar lumina lor încă luceşte vederii noastre.
Despre această lumină simt nevoia să vorbească toţi cei care s-au întâlnit cu poezia, cu gândirea sau cu amănunte din biografia lui Eminescu. În acest sens, studiul Mihai Eminescu şi credinţa ortodoxă (Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, 2026), semnat de ierarhul şi scriitorul Calinic Argeşeanul, este o mărturie despre această întâlnire admirabilă care are o istorie de o viaţă, o recunoaştere că suflul gândirii şi sensibilităţii eminesciene se regăseşte în mai toate paginile trudite într-o viaţă de cărturar.
Calinic Argeşeanul spune, la un moment dat, că termenul de iubire este prea puţin, pentru a exprima relaţia cu poezia lui Eminescu, termenul avansat şi mai apropiat fiind cel de comuniune.
Dar interpretarea operei şi simbolului Eminescu nu este numai emoţională la Calinic Argeşeanul, avem şi acea cuprindere a adevărului conţinut dincolo de emoţia de moment. În unul din eseuri, Calinic Argeşeanul face o situare exactă a lui Mihai Eminescu în contextul generaţiei sale, situându-l într-o galerie de gânditori care a dat sens lumii ideilor: „Eminescu gândea organic, fără frâiele şi prejudecăţile aristotelice care au devenit tot mai rigide în Europa apuseană pe măsura trecerii timpului. Precedentul acesta al reflexiei sincere, slobode şi armonice îl identificăm, în cultura românească, la Neagoe Basarab, la Cantemir şi chiar în secolul trecut: Iorga l-a numit pe Kogălniceanu exponentul realismului organic. Eminescu însă ridică propensiunea reflexivă organică la rangul de metodă fără să o încercuiască – şi să o usuce – în paragrafe de manual: nu face din spirit literă, lasă planta să crească în voie, nu o presează între file de ierbar. Când Eminescu combate cu atâta violenţă formele fără fond, acel aggiornamento hilar şi pripit, o face aproape instinctiv: o formă de apărare pe care firescul o practică în faţa artificialului este le cri coeur. E o mare deosebire între opoziţia, pe aceeaşi temă, a lui Maiorescu (raţională, logică, îndelung cumpănită) şi iureşul libelistic eminescian. Eminescu nu face filosofie şi nici nu e interesat de sacrificarea ideii, de mumificarea ei – el cugetă sau cade pe gânduri ca în binecunoscutul vers. E atitudinea lui proprie, co-substanţială, fie că e vorba de o poezie, de articol de ziar, de însemnările din caiete – comoară de filosofare – sau de o scrisoare trimisă surorii sale şi în care gândirea stă cu miezul în coajă: Toamna anului e una pe an; apoi urmează primăvara. Toamna vieţii vine fără să ştii când, şi nici de unde; numai vezi că totul a trecut pentru a nu se mai întoarce. Şi atunci se simte omul bătrân şi ar vrea să moară. Şi până la Eminescu, dar mai cu seamă după el, cartea, în sens de literă şi de normă, nu a fecundat literatura românească decât periodic şi marginal.” (…)
Relaţia dintre Eminescu şi Biserica Naţională poate fi înţeleasă ca o expresie a universalului filtrat prin specificul românesc. Pentru poet, Biserica este instituţia care păstrează fiinţa neamului şi îi conferă continuitate. Fără ea, spune Calinic Argeşeanul, identitatea naţională ar fi vulnerabilă, iar fibra spirituală a poporului ar fi ameninţată de ideologii trecătoare. Prin gândirea sa, Eminescu reafirmă ideea că spiritualitatea şi cultura sunt simbioze esenţiale ale unui popor care îşi respectă rădăcinile.
Mai mult, Mihai Eminescu a crescut într-un spaţiu românesc profund modelat de Ortodoxie, în care icoana, crucea, textul biblic nu erau doar obiecte de cult, ci elemente identitare, simboluri al continuităţii spirituale şi culturale. Totuşi, poetul nu a fost un autor dogmatic: el raportează simbolurile creştine într-o viziune romantic-filosofică, filtrată de lecturile sale din filozofia germană (Kant, Schopenhauer) şi din tradiţia romantică europeană. Din acest motiv, poziţia eminesciană faţă de iconografie, de exemplu, este ambivalentă, oscilând între respectul cultural faţă de tradiţie şi reinterpretarea metafizică personală.
Calinic Argeşeanul relevă, în eseurile sale dedicate lui Eminescu, calitatea acestuia de a simţi credinţa, spiritualitatea, dar şi de a intui rostul Bisericii în consolidarea societăţii româneşti. După opinia sa, Eminescu vede Biserica Ortodoxă ca pe un element fundamental al identităţii româneşti, iar perspectiva sa rămâne deseori critică faţă de corupţie, politizare sau decădere morală. Temele centrale ale religiozităţii eminesciene, reluate şi interpretate de Calinic Argeşeanul, sunt cosmogonia şi originea universului, relaţia omului cu divinitatea, eternitatea vs. efemeritatea, lupta interioară dintre lumină şi întuneric, admiraţia pentru spiritualitatea străveche.
Dacă fiecare român pare a spune, la un moment dat, că există un Eminescu numai al lui, cu siguranţă Calinic Argeşeanul oferă, prin acest studiu, dovada acestei asumări, realizată cu o adevărată devoţiune.
Adrian ALUI GHEORGHE