În calitate de prim coordonator şi conducător al aşezământului care aniversează astăzi 20 de ani de biruinţe asupra întunericului, cu toată modestia, cred că sunt unul dintre cei mai îndrituiţi oameni care pot să lumineze actul de naştere al acestei instituţii, la ceas de sărbătoare.
Nu o fac cu orgoliul primului director, ci cu nostalgie şi cu dorinţa de a aşeza lucrurile la locul lor firesc, convins fiind că Istoria cea mare nu poate fi adevărată dacă are la bază neadevărurile istoriei mici.
Trebuie să precizez de la bun început că texul care urmează nu este unul protocolar, prilejuit de acest eveniment festiv. El face parte dintre rândurile în care, ajuns la vârsta memoriilor, am încercat să-mi încondeiez, printre cele mai importante fapte din viaţă şi implicarea în această realizare a Bisericii noastre. O realizare care cuprinde şi mărunta mea contribuţie directă la evenimentele hotărâtoare, de la început de drum lung şi anevoios. Extrag, deci, în continuare, fapte pe care le-am ales din cuprinsul celor câtorva capitole ale memoriilor menţionate.
La mitropolit:
Către sfârşitul anului 1994, am primit din partea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Daniel, o surprinzătoare invitaţie la prânz. După o discuţie protocolară în biroul său, continuată în sufragerie, unde ni s-a servit masa, mi-a trebuit destul de mult timp până am priceput rostul acestei invitaţii. Iluminarea a venit brusc:
– La Piatra-Neamţ s-ar putea înfiinţa un seminar?
M-am mirat „foarte” pentru că eram un preot nebăgat în seamă până atunci de mai marii Bisericii. Nu aveam nici o distincţie; doar cea de „preot sachelar”, care s-ar traduce prin „purtător de chei”, cea mai mică dintre toate distincţiile. Şi aceea, primită nu ca o recunoaştere a vreunui merit, ci cu ocazia „împlinirii a 75 de ani de Autonomie a Bisericii”… Altminteri predam religia la Şcoala nr, 9, care se afla pe teritoriul parohiei mele. O făceam de când se aprobase reintroducerea religiei în şcoală. O făceam benevol, ca toţi preoţii, de altfel, cu plăcere, fără nici un fel de remuneraţie…
– Dacă aţi vrea un seminar în oraş, decât să înfiinţaţi unul nou, n-ar fi mai lesne să-l mutaţi pe cel de la Mânăstirea Neamţ, la Piatra?
În sfârşit, începeam să dau de capăt pricinii chemării mele la Iaşi. Totul mi-a devenit clar în momentul răspunsului său direct:
– Aş vrea ca în fiecare reşedinţă de judeţ să existe un seminar, sau cum îi spun ăştia, un „liceu teologic”! Frăţia ta ai fi în stare să pui bazele unui seminar la Piatra-Neamţ? Dar hai să servim, că se răcesc bunătăţile şi o supărăm pe măicuţă!
Aha, gândii eu, îmi lasă ideea „la dospit!”. Vorbirea a alunecat pe alte subiecte. Simţeam cum mă duce pe unde voia, până când reluă discuţia întreruptă:
– Câţiva preoţi şi nu numai ei, mi te-au descris ca pe un preot vrednic! Pentru asta te-am întrebat dacă ai fi în stare să te ocupi de treaba asta, cu seminarul!
Doamne, uite cum o ia pe ocolite; ce ţi-e şi cu diplomaţia asta!
– Cred că aş putea, dar mă întreb de ce nu vă orientaţi spre un preot mai tânăr şi mai titrat?
– Ei vezi, eu te-am întrebat una şi frăţia ta îmi pui altă întrebare! Poate îţi doreai să fii protopop! Ce ţi-ar conveni mai mult: director la seminar sau protopop?
Întrebarea mă descumpăni: Două zeci şi cinci, de ani n-am fost bun de folosit, nu m-a întrebat nimeni nimic, iar acum, când din nou mă încearcă durerile de coloană, când am trecut de 50 de ani, şi cheful de noi răspunderi nu-mi dă ghes deloc, mă cheamă mitropolitul, să-mi ofere pe tavă funcţii! Ce o fi păţit! Îi răspund cuminte:
– În nici un caz protopop!
– Am înţeles! Rămânem la seminar, conchise el.
Mă privi zâmbind şi asta mi-a plăcut. Un călugăr roşcat intră parcă tiptil în încăpere. Îl anunţă că e aşteptat la nu ştiu care şedinţă.
– În principiu, cele ce ne interesau le-am discutat, zise el ridicându-se. Ştim pe cine şi pe ce ne bazăm! Apoi mi se adresă direct:
– Ne bazăm sau nu, pe frăţia ta?
Întrebarea suna mai curând ca o poruncă. Fără a aştepta răspunsul, adăugă:
– Rămâne să ne vedem cât de curând. Acum am să te rog să laşi părintelui – era vorba de călugărul roşcat – telefonul sfinţiei tale şi să mă scuzi că sunt aşteptat.
Înainte de a-i dicta adresa şi telefonul, roşcatul, tot numai zâmbet îmi întinse o hârtie semnată de mitropolit şi întărită cu stampila eparhiei: eram numit „coordonatorul şi directorul noului seminar ce se înfiinţează în Piatra-Neamţ”, în baza aprobării Ministerului Învăţământului, cu numărul nu mai ştiu care, din anul respectiv.
Doamne, totul era aranjat, deşi eu mă fuduleam în sinea mea şi torceam ca un cotoi alintat… Şi m-am simţit ca o piesă de şah pe tabla celor mari, cu orgoliu rănit şi fără puteri…
La Inspectoratul pentru învăţământ:
A doua zi după întrevederea cu Mitropolitul Moldovei, am pornit să caut clădirea Inspectoratului Judeţean al Învăţământului, unde urma să discut „ideea mitropolitului”. Inspectoratul, însă, nu mai era acolo unde îl ştiam eu….
…Secretara tocmai dădea să intre cu două ceşti de cafea pe uşa şefilor:
– Vă anunţ imediat părinte, mi se adresă ea.
Aseară, venind de la Iaşi, ajuns acasă, l-am sunat pe protopop şi i-am povestit în mare, cam tot ce discutasem cu mitropolitul şi ce aşteaptă el de la „noi”. Aveam nevoie de un aliat pe care să-l responsabilizez. În fond, eu nu eram decât un popă anonim dintr-o parohie mărginaşă a oraşului! Altceva ce?
Între timp, pe holul unde aşteptam să fiu primit, a apărut şi părintele protopop Milucă Ailincăi. Îşi făceau loc pe acelaşi culoar îngustat de dulapuri, teancuri de dosare şi petiţionarii, care intrau şi ieşeau din birourile unde aveau treabă. Duduiţa secretară ieşi din birou cu tava goală, şi ne asigură că „am fost anunţaţi!” A câta oară?!?
– V-au rugat să aşteptaţi!
Continuam să aşteptăm pe holul inspectoratului de aproape două ceasuri. Ne simţeam ca nişte argaţi la uşa stăpânului. Mai toată lumea, care se mişca pe hol, cunoscându-ne, ne saluta. Constatam, destul de jenat, ca şi protopopul de altfel, cât suntem de cunoscuţi în oraş! Asta amplifica starea de disconfort care mi se crease la uşa unde mi se părea că aştept ca viţelul la poarta nouă! Din biroul „şefilor” nu „ajungea” nici o chemare! Erau aceiaşi ştabi de dinainte de revoluţie. Ba nu, se schimbaseră între ei; Lăcătuşu, „primul”, devenise adjunct şi fostul adjunct, Pruteanu, ocupa scaunul de „prim”. În fond amândoi, foşti comunişti înfocaţi, stăpâneau această feudă a învăţământului nemţean de mulţi ani, dinainte de revoluţie. Firea mea colerică, era pusă la mare încercare!
– Dacă nici acum nu ne cheamă, intru peste ei, i-am strecurat protopopului printre dinţi. Îi arăt apoi ceasul. E aproape zece! Milucă mă ţine de haină când dau să intru. Secretara, tocmai anunţa pe altcineva care sosise de câteva minute. O dau la o parte şi dau buzna în teritoriul interzis. Protopopul mă însoţi, intrând ca un condamnat; Veni după mine, care devenisem de neoprit!
– Bună ziua! mă răstesc eu, prevestind, că numai bună nu le va fi. Cei doi mă priveau – cred eu – ca pe un nebun. Nerăspunzând nimic nici unul din ei, mi-am vărsat năduful cu tot ce-mi venea la gură:
– Din modul cum vă purtaţi cu noi, nu poate fi dedusă, decât umilinţa la care vreţi să ne supuneţi. Sau vreţi să ne daţi o lecţie de ură împotriva preoţilor şi a Bisericii pe care ei o reprezintă, cu restul de ateism ştiinţific la care vă este imposibil să renunţaţi! Am ridicat tonul şi am strigat, încât cred că se auzea şi dincolo de uşi:
– Domnilor, treziţi-vă! Am venit de două ore şi stăm ca nişte milogi la uşa voastră,aşteptând să vă beţi cafeaua şi să vedem cât de tare încercaţi să ne umiliţi! Domnilor, se cântă „Deşteaptă-te române”!E voie! Deşteptaţi-vă! În România a avut loc o revoluţie! Au murit oameni, ca cei rămaşi în viaţă, să fie liberi! Liberi, tovarăşilor de la partid! Abia atunci am surprins panica în ochii amândurora. Adjunctul, care până mai ieri fusese „prim” ocupa locul de titular la birou, iar primul, ocupa doar un capăt al biroului ca un slugoi al celuilalt, aşa cum fusese în întreaga sa carieră. Rămaşi în picioare, mă pregăteam să încep o nouă tiradă, dar, cu cel mai dulce glas al lupului care îşi pilise limba, Lăcătuşu ni se adresă:
– Staţi părinţilor, n-o luaţi atât de duşmănos! Nu-i pus nimeni să umilească pe nimeni.
În minte îmi vin cuvintele lui Ceauşescu rămase de pomină, „Niminea nu are nimic cu niminea!”. Pruteanu o prinde din zbor şi fără să priceapă ironia, scăpă porumbelul:
– Exact!
Continuau să ne ţină în picioare. Mi-am dat seama că acum o făceau din zăpăceala în care îi băgasem. Trag un scaun şi îl ofer protopopului . Îşi dau seama şi trimit secretara, rămasă cu gura căscată, să mai aducă unul. Amândoi arătau ca nişte stane, privindu-ne. Aşteptau să începem a lămuri ce e cu noi acolo. Deschid mapa pe care o luasem numai pentru impresie. În ea nu aveam decât aprobarea înfiinţării şcolii şi „numirea” mea” luate ieri de la Mitropolie. Le-o întind nervos, după care închid mapa, fără să se vadă că nu mai am nimic în ea. La început, o citeşte Lăcătuşu. O citeşte atent, ca pe o lucrare scrisă căreia îi caută un cusur. După ce termină de citit, i-o întinde lui Pruteanu întrebându-l:
– Ia spune! Ce zici şefule?
După citire, cu toate că se vedea cât era de tulburat, pe cel mai calm ton, autoimpus, se făcu auzit. Vorbea şeful învăţământului unui judeţ de după revoluţia anticomunistă:
– Imposibil!
Primul cuvânt al protopopului se auzi firav şi politicos:
– Aţi putea să ne spuneţi care e cauza? Calmul şi inocenţa cu care întrebase Milucă, îl scoase din minţi pe Pruteanu, care efectiv explodă:
– Dumneavoastră sunteţi conştienţi şi dacă sunteţi, spuneţi-mi şi mie ce se face din judeţul acesta?!?
Ochii îi ieşeau din orbite şi nu se mai putea controla:
– Este judeţul cel mai impregnat religios din toată ţara românească; judeţul cu cele mai multe mânăstiri şi schituri! Este judeţul cu trei şcoli de popi, mă rog cu trei seminare teologice: unul la Mânăstirea Neamţ, unul pentru fete, la Agapia, unul catolic la Roman şi acum veniţi dumneavoastră care-mi spuneţi că nu sunt destule!? Mai trebuie făcut unul la Piatra – Neamţ?!? Dereglat nervos îşi îndreptă ochii la fostul său şef:
– Dumneavoastră ce spuneţi, to’arăşu prim? Privirea celuilalt îl fulgeră şi se corectă pe dată, „domnule inspector general adjunct?” Nebăgând în seamă încurcătura, Lăcătuşu se dovedi mai şiret decât o turmă de vulpi:
– Eu zic să nu ne pripim cu un răspuns. Trebuie studiat, trebuie căutat să vedem ce posibilitate de spaţiu are judeţul nostru, legat de dorinţa părinţilor.
– Nu este o dorinţă şi nici nu este „a noastră”. Aveţi în faţă o adresă oficială, l-am întrerupt eu. Nu mă băgă în seamă şi continuă pe acelaşi ton mieros, aproape patern:
– A înfiinţa un liceu nu-i o jucărie. Deocamdată luăm în studiu propunerea Mitropoliei şi după ce ne documentăm, vă vom da un răspuns. Pruteanu, congestionat, asculta atent şi nu părea deloc împăcat cu gândul că în „judeţul lui” ar mai putea fi înfiinţat încă un seminar. Gândul său fu prins în vorbe:
– Totuşi, patru seminare într-un judeţ e prea de tot!
N-am mai putut tăcea şi am sărit de pe scaun:
– Dumneata eşti teafăr la minte, domnule? Eu am adus o hotărâre ca să ridic o şcoală, domnule! Dumneata înţelegi ce e o şcoală! Nu un bordel şi nici un cazinou! Mă înţelegi? Te mai întreb odată, dumneata ştii ce e aia o şcoală? Îmi ieşisem şi eu din fire şi prima oară eram recunoscător gândului de a-l avea alături de mine pe protopop, care chiar atunci dori să dreagă busuiocul adresându-mi-se:
– Desigur că domnul inspector general ştie ce este o şcoală, părinte! Poate nu ştie bine ce e un seminar. Poate dumnealui crede că toţi care intră într-o astfel de şcoală, vor deveni preoţi şi i se va umple judeţul de popi. Nu, domnilor inspectori! Din liceul teologic, mulţi absolvenţi vor merge mai departe, orientându-se spre alte şcoli. Liniştiţi-vă! Teologia este şi trebuie să rămână o şcoală de vocaţie! Mulţi dintre absolvenţi vor deveni profesori, asistenţi sociali despre care noi, românii, încă habar nu avem; vor deveni muzicieni sau dirijori, sau vor îmbrăţişa oricare profesie. Puţini vă vor da dureri de cap preoţindu-se. Scopul mai marilor Bisericii este să avem cât mai multe şcoli care să lumineze acest popor ţinut în întunericul celor 45 de ani de comunism ateu. Amândoi înghiţiră în sec, tăcând….
Nu mai are rost să povestim urmarea discuţiei. Totul a rămas aşa cum propusese Lăcătuşu. Adică urma „a fi cercetată posibilitatea înfiinţării unei noi şcoli”. Singura treabă care rămânea de făcut era „cercetarea posibilităţilor”de către ambele tabere: unii ca să o împiedice, iar alţii ca să o realizeze, înfrângând îndărătnicia celorlalţi. Deocamdată, fiecare dintre ei „va cerceta”.
Pentru noi, primul lucru la care trebuia gândit era o locaţie. Pentru asta fiecare aveam în cap modelul seminarului absolvit; cel de la Mânăstirea Neamţ. Abia atunci am coborât pe pământ cu dorinţele şi aspiraţiile clădite pe nişte visuri. Condiţiile şcolii laice erau departe de ceea ce socoteam eu că trebuie să ofere una teologică.
Ieşiţi de la Inspectorat, am continuat drumul în tăcere, gândindu-ne că va trebui să dărâmăm un zid ale cărui dimensiuni şi rezistenţă nu le cunoşteam. Sau poate nu le luaserăm în seamă, neştiind câtă rezistenţă comunistă a rămas în această instituţie. Am căutat să ne amintim cele câteva licee şi grupuri şcolare, unde fiecare din noi aveam cunoştinţe, urmând a tatona fiecare firişor de posibilitate de care ne-am fi putut agăţa pentru ceea ce ieri mi se părea un lucru simplu. Apoi ne vom reîntâlni cu rezultatele puse „pe masă” şi vom purcede cu soluţiile aflate, din nou la Inspectorat. Era vorba de liceul cu profil umanist „Calistrat Hogaş”, fostul „Liceu Teoretic” de fete, de noul liceu Pedagogic, care funcţionase într-o fostă Şcoală Normală, şi mai apoi vom mai vedea noi care. Dar tot ceea ce ieri ni se făgăduise şi era posibil, devenea imposibil a două zi, în urma intervenţiei inspectorilor – după cum am aflat mai târziu. Singura fiinţă pe care revelaţia mi-a scos-o în cale va fi directorul de la Şcoala nr. 9, domnul Constantin Gheorghe.
La şcoală:
Din motive sentimentale, dintre cele trei şcoli de pe teritoriul parohiei pe care o păstoream, în 1993 odată cu reintroducerea religiei, am optat pentru Şcoala Generală nr. 9, din cartierul Gara Veche, strada Mărăşeşti nr 9. Era aşezată pe fostul drum pe care, copil fiind, mergeam cu vaca la păscut în ţarină. Pe întreaga „stradă”, lungă de vreun kilometru la vremea aceea, erau doar două case. Le văd şi astăzi: prima avea scris pe frontispiciu „Vila Ştefania” a doua era casa „lui Scurtu” din colţul de la capătul străzii care se intersecta cu drumul ce ducea la satul Izvoare.
Până prin anii ’60, în locul şcolii către care mă îndreptam acum era un teren viran. În faţă lui, chiar la stradă era o troiţă, pe care puţinii locuitori de atunci ai cartierului, au ridicat-o înainte de război, în aşteptarea zidirii unei biserici. Se spunea că mitropolitul de atunci al Moldovei făcuse slujbă mare de sfinţire a locului cumpărat de oameni; troiţa înălţată acolo nefiind decât mărturia materializată a dorinţei lor! Şi a rămas drept semn al credinţei şi speranţei cu care localnicii aşteptau ridicarea bisericii. Îi aleseseră şi hramul, „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”.
Pe locul bisericii atât de dorite, în 1963, a fost ridicată o şcoală pentru numeroşii copii veniţi din satele înconjurătoare, strămutaţi în cartier. La poarta acestei şcoli am ajuns şi eu în dimineaţa zilei următoare primirii ordinului de predare a religiei, purtând în minte troiţa pe lângă care, în copilărie, treceam în fiecare dimineaţă…
Intru în şcoală, pătrund în secretariat şi mai apoi îl cunosc pe director: un domn înalt, grizonat şi cu o faţă proaspătă, jovială şi o privire zâmbitoare, deschisă parcă oricărei discuţii. Era o figură care mi-a plăcut de la bun început. Era un tip până în 50 de ani. Dea Domnul, să se adeverească teoria mea legată de simpatiile la prima vedere! Îmi întinde mâna, scuturându-mi-o pe a mea gospodăreşte, prezentându-se:
– Constantin Gheorghe! Eu vă cunosc din vedere, părinte. Cred că aţi venit la noi în legătură cu ora de religie. Chiar mă aşteptam că veţi veni! Îl aprob cu un gest din cap şi parcă uitând motivul intrării sale inopinate în secretariat, mă invită „peste drum”, în biroul său, dispus faţă în faţă cu cel al secretariatului. Biroul său era aşezat cum nu se putea mai strategic. Pe fereastra orientată spre stradă, putea fi observat oricine vine sau pleacă din şcoală. Mi-am amintit de ferestrele stăreţiilor rânduite tot aşa.
Acesta era domnul director al şcolii, singurul care ne-a primit oferindu-ne spaţiul, împotriva opoziţiei oficiale şi a nenumăratelor sabotaje şi piedici puse înfiinţării acestui seminar. I-am rămas şi îi sunt recunoscător pentru curajul şi bunăcredinţa pe care le-a arătat atunci, oferindu-ne prima clasă, care a deschis drumul următoarelor.
Dacă povestirea mea, a părut cuiva prea lungă, îl rog să mă ierte! Ea rezumă însă, o adevărată luptă cu un sistem opresor al credinţei religioase care – mie îmi pare – că în diferite forme şi metode continuă! Această luptă pentru înfiinţarea seminarului, începută la sfârşitul anului 1994 avea să se încheie în vara anului 1996, când în Buletinul Oficial al Inspectoratului de Învăţământ – Neamţ, între şcolile judeţului de la începutul anului şcolar 1996 se număra şi Seminarul teologic din Piatra Neamţ. Şi uite aşa a apărut pe lume seminarul la a cărui „urnire” am contribuit. După doi ani însă urmau evenimente care aveau să mă îndepărteze şi de scoală şi de parohie… de care nimeni, ci numai eu eram vinovat.
Preot pensionar Ioan GHERASIM
Piatra-Neamţ, 5 martie 2016
N.R.: Ioan Gherasim (n. 5 aprilie 1940), la Piatra-Neamţ, memorialist, licenţiat al Facultăţilor de Teologie (Bucureşti, 1968) şi de Filologie (Iaşi,1995). Hirotonit preot (24. 06. 1969), pe seama Parohiei Văleni, Piatra-Neamţ, transferat la Parohia Vânători, Piatra-Neamţ (1. 08. 1981). A colaborat şi a făcut parte din consiliul de redacţie al revistei „Credinţa neamului”, Neamţ (1990-2008). Coordonator, director şi profesor al Seminarului Teologic Ortodox din Piatra Neamţ (1996). Cărţi: „Petru Pogonat. Meditaţiunile unui călugăr surghiunit” (2009), „Profeţie mincinoasă. Lamentaţie la un zid al plângerii în construcţie” (2010) şi „Ortodoxia. Dimensiunea românească” (2013).