Scenograful, pictorul şi scriitorul Vasile Jurje s-a născut în urmă cu 89 de ani (26 iunie 1936) la Cicârlău, în Maramureş. Este membru al UAPR (Uniunea Artiştilor Plastici din România) şi al UNITER (Uniunea Oamenilor de Teatru din România).
După un periplu prin mai multe teatre, a fost angajat scenograf la Teatrul Tineretului, „Dosarul Andersonville” fiind primul spectacol pentru care a semnat scenografia aici, în colaborare cu Emil Mandric, în anul 1975.
A realizat la Piatra-Neamţ (decor, costume, afişe) spectacole antologice – „Slugă la doi stăpâni”, „Cuibul”, sau „Somnoroasa aventură” şi, plecat la Constanţa, a lucrat cu mari regizori, dar şi cu Oleg Danovski, întemeietorul şcolii româneşti de balet modern.
În anii ’70, a condus Cenaclul Piatra-Neamţ al Uniunii Artiştilor Plastici din România. A succedat în funcţie acuarelistei Iulia Hălăucescu, urmat fiind de sculptorul Clement Pompiliu.
Este autorul albumului „Călător prin lumea artelor” (2017) şi al volumelor: „Monolog după o cortină” (autobiografică, 2019), „Călător în alte lumi” (povestiri, 2020) şi „Moara pisicii albe” (povestiri, 2022).
– În ce împrejurări aţi ajuns la Piatra-Neamţ?
– Eram scenograf la Teatrul Dramatic din Bacău şi cum Piatra-Neamţ se află la 60 de km distanţă, eram prezent la fiecare premieră a Teatrului Tineretului. Iar când artistul scenograf Mihai Mădescu a plecat la Bucureşti, am bătut la poarta teatrului din Piatra-Neamţ şi norocul mi-a surâs. Se întâmpla în anul 1975. Am fost angajat prin transfer, în urma unui aşa-zis examen. Acest examen s-a numit spectacolul „Dosarul Andersonville” de Saul Levitt, în regia lui Emil Mandric, care era şi directorul teatrului.
– Aţi avut cu Teatrul Tineretului o intensă colaborare, semnând scenografia unor spectacole de referinţă. Povestiţi-ne, vă rog.
– Atmosfera de la Teatrul Tineretului era total diferită faţă de cea pe care o cunoscusem prin alte teatre, unde actorii veneau şi plecau ca de la serviciu. În teatrul nemţean am găsit o mare familie. E adevărat că majoritatea actorilor erau tineri, burlaci şi cei mai mulţi prieteni, ca foşti colegi ai Institutului de Teatru din Bucureşti. De dimineaţa şi până noaptea târziu cu toţii ne petreceam timpul în teatru. În băruleţul de la subsolul teatrului – bar cu regim intern – se frământau şi se coceau toate problemele unui spectacol. Într-o atmosferă cu glume, dar şi cu dezbateri critice profesioniste.
Într-un fel, pentru tinerii absolvenţi, Teatrul Tineretului era considerat o platformă intermediară de propulsare. Ţinta fiind, desigur, teatrele bucureştene, unde cei mai mulţi îşi găseau locul de consacrare.
La Piatra-Neamţ cele mai multe spectacole erau realizate de către colaboratori, regizori şi scenografi. Cei mai mulţi erau din Bucureşti şi făceau deja echipă cu regizorul invitat.
Uneori, ca angajat al teatrului trebuia să fac şi servicii care nu erau întotdeauna pe placul meu. Dar, recunosc, am realizat şi câteva creaţii de excepţie. Aş enumera doar „Slugă la doi stăpâni”, „Cuibul” şi „Somnoroasa aventură”.
Pentru reuşita unui spectacol, este foarte important ca tandemul regizor-scenograf să funcţioneze într-o unitate perfectă, la fel ca întreaga echipă – ca într-o orchestră – unde vocea actorilor este esenţială, pentru că artiştii constituie materia primă a creaţiei, fără de care nu se poate concepe un spectacol.
În perioada de la Piatra-Neamţ, am mai colaborat şi cu alte teatre, în special cu cele din această zonă a Moldovei, constatând că, uneori, colaborarea oferă scenografului o îndrăzneală aparte, atât de necesară creaţiei. Astfel, la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani, cu spectacolul „Demiurgul” de Vasile Voiculescu, în regia lui Eugen Borduşanu, am obţinut Premiul I pentru scenografie, în cadrul Festivalului „Restituiri”, stagiunea 1980-1981.
– Cum s-a produs alegerea dumneavoastră în funcţia de preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici, Filiala Piatra-Neamţ pe atunci?
– La Piatra-Neamţ, stindardul artei plastice a fost purtat de cunoscuta acuarelistă Iulia Hălăucescu, de la care am preluat conducerea cenaclului, care, după un an, crescând numărul membrilor, a devenit filială. Distinsa acuarelistă se retrăsese din cauza vârstei şi a timpului pierdut cu activităţile organizatorice, însă a rămas mereu un sfătuitor şi un exemplu implicat de tenacitate creatoare, pentru toţi artiştii nemţeni.
Nu pot să nu amintesc contribuţia importantă pentru toată mişcarea cultural-artistică – teatru, artă plastică, mişcarea de amatori – a pătimaşului profesor Gheorghe Bunghez. Un om cu o cultură deosebită, ajuns într-o funcţie la partid, apoi preşedinte la cultură şi director al Teatrului Tineretului. Gheorghe Bunghez a sprijinit toate manifestările cultural-artistice ale judeţului Neamț, alocând bani de la buget pentru activităţii şi apărându-le de sabia nemiloasă a cenzurii acelor vremi.
– Meritul de a vă îndrepta spre artă, de a deveni scenograf, pictor, cine îl are?
– Întorcându-mă la anii tinereţii, mi-e greu să găsesc un mobil, un fapt anume care mi-a îndreptat paşii spre artă. Era o perioadă a transformărilor, în care o serie de şcoli îşi schimba profilul din mers, modificând şi opţiunile tinerilor. Astfel, prin clasa a VIII-a, voiam să devin finanţist, dar s-a desfiinţat şcoala. Apoi, l-am urmat pe un verişor la Şcoala de artă din Baia Mare, dar după doi ani de cursuri s-au desfiinţat artele plastice de aici şi m-am transferat la o şcoală de artă la Timişoara. Numai că, în ultimul an, şi-a schimbat şi aceasta profilul, în şcoală tehnică, şi nu puteam avea acces la o universitate decât după trei ani de producţie. Norocul meu a fost că, făcând armata în Bucureşti, împreună cu alt răcan pasionat de arte, am putut vizita frecvent Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, familiarizându-ne cu atmosfera de creaţie şi păstrând vie dorinţa de a deveni şi noi studenţi. Ceea ce s-a petrecut, chiar dacă au mai trecut aproape trei ani de la acele vizite.
– Ce credeţi că v-a individualizat? Există o trăsătură a firii dumneavoastră mai puţin cunoscută?
– Am crescut fără o susţinere din partea familiei, pe care am pierdut-o la 12 ani. Poate că mi s-a imprimat un fel de izolare faţă de colectivitate, devenind câteodată prea puţin comunicativ. Cu toate eforturile, nu am reuşit să deschid toate lacătele anilor grei pe care i-am traversat în tinereţe. Acest fapt cred că îmi caracterizează şi lucrările mele. Mă refer, mai ales, la pictură – poate şi la scris –, deoarece în scenografie, fiecare spectacol cere o atmosferă individualizată, în funcţie de epocă, ce trebuie respectată. Vorbesc de stilul spectacolelor din perioada creaţiei mele, deoarece acum, urmărind nişte montări recente, constat că stau la bază alte criterii.
– Care-i teritoriul cultural european care vă atrage cel mai mult?
– Contactul direct cu Occidentul l-am avut destul de târziu. Depăşisem patruzeci de ani. Şi cum în acea perioadă în ţara noastră întunericul era la el acasă, explozia de lumini şi reclamele mi-au luat ochii. Dar, dincolo de acestea, vizitând o serie de săli de expoziţii, arta contemporană a Occidentului m-a dezamăgit. Ca adept al unei şcoli bazată pe realism, am văzut un abstracţionism fără valori artistice, combinaţii de obiecte bizare, originalitatea şi trimiterile la haosul vieţii cotidiene fiind criteriul de bază al artiştilor acelor expoziţii.
Desigur, acesta mi se pare un moment hazliu, deşi, din păcate, Cutia Pandorei s-a revărsat şi spre estul Europei. Există totuşi o artă a vestului în faţa căreia trebuie să ne descoperim şi să ne închinăm. Artă care a influenţat la vremea ei şi mişcarea plastică din ţara noastră. Mă refer la Impresionism şi Postimpresionism, care au devenit şcoli de bază pentru artiştii români.
Dar, nu vreau să fac teoria artei Occidentului. Cred însă că, aşa cum pentru religia creştină, cartea de căpătâi este Biblia, tot aşa pentru artă – indiferent de formă – se poate spune că este arta Occidentului, în special atmosfera creativă. Mă refer la faptul că doar artiştii plecaţi dincolo au reuşit să se afirme. Şi exemplele sunt concludente.
– În ce v-aţi regăsit cel mai mult. În pictură, scenografie, scris?
– Întrebarea mi se pare o capcană, întrucât aşa cum un părinte are mai mulţi copii, nu poate afirma pe care dintre aceştia îl iubeşte cel mai mult. Când porneşti la un drum, este bine să nu te întorci, chiar dacă drumul are şi multe hârtoape. Desigur, aş putea să-mi pun întrebarea: Dacă din tinereţe, când am cochetat cu scrisul, aş fi mers doar pe acest drum, unde aş fi ajuns? Ori? Dacă după terminarea facultăţii, aş fi petrecut, ca alţi colegi, numai în faţa şevaletului… Poate că mergând pe mai multe drumuri, nu reuşeşti să ajungi în toate unde ţi-ai propus, dar fiecare drum îţi oferă o satisfacţie. Şi în viaţă asta contează.
– Care credeţi că este cea mai mare bogăţie a omului?
– Capacitatea de gândire. Mă refer la gândirea pozitivă, prin care omul îşi poate realiza toate visele. Gândirea stă la baza întregii creaţii a omenirii. Fără această gândire nu ar fi existat. Iar imaginaţia şi intuiţia sunt aripile cu care omul poate să zboare.
– Simţiţi uneori nevoia să recuperaţi frumuseţi pierdute?
– Frumuseţile pierdute nu se mai pot recupera după optzeci de ani.
– Cine v-au fost colaboratorii cei mai apropiaţi la Piatra-Neamţ?
– Desigur, cel mai apropiat colaborator, sfătuitor şi confident mi-a fost, în permanență, soţia. În rest, la Piatra-Neamţ, consider că am avut numai prieteni. Firea mea nu acceptă certuri, duşmănii, invidii. Din această cauză, în unele contradicţii, lăsând prea mult de la mine, am avut chiar de pierdut. O toleranţă prea darnică nu este bună.
Din păcate, sunt puţini prieteni care mi-au mai rămas la Piatra-Neamţ. Îi pot enumera pe degetele de la o singură mână. Totuşi, prin mijloacele moderne de comunicare – mă refer, în special, la Facebook – aria de prieteni nemţeni s-a lărgit considerabil. Acestora şi tuturor celor care îşi amintesc de activitatea mea, le transmit un gând frumos din inimă. O inimă, pe care de multe ori o văd ca pe un trandafir roşu. Acest trandafir îl dăruiesc tuturor nemţenilor unde mi-am petrecut o parte dintre cei mai frumoşi ani ai tinereţii.
A consemnat Violeta MOŞU;
Foto: Facebook Vasile JURJE