135 de ani de la moartea lui Vasile Alecsandri
Stabilindu-se definitiv la Mirceşti, începând cu 1860 şi trăind, astfel, în mijlocul familiei sale, poetul va găsi tihna şi inspiraţia care-i vor aduce următoarele volume: „Pasteluri”, „Legende istorice”, „Ostaşii noştri”, „Despot-Vodă”, „Sânziana şi Pepelea”, „Fântâna Blanduziei” şi „Ovidiu”. Dacă acestora le vom adăuga şi operele publicate până atunci („Doine şi lăcrămioare”, „Istoria unui galbân”, „Iorgu de la Sadagura” ori ciclul „Chiriţelor”), avem tabloul aproape complet al operelor celui pe care Eminescu îl numea „rege al poeziei” în „Epigonii”.
Totodată, politica şi diplomaţia îi vor aduce satisfacţii de alt gen, sub forma călătoriilor sau a discursurilor publice, dar marea sa dragoste rămâne literatura, deoarece – în chiar vorbele sale, „Datinile unui neam ca al nostru sunt mai presus de luptele grupurilor de ambiţioşi”. Acest patriotism al lui Vasile Alecsandri se reflectă mai ales în dragostea sa pentru literatura inspirată din tradiţiile şi valorile poporului român. Alecsandri a fost nu doar un om politic şi diplomat activ, ci şi un om de cultură, marea sa pasiune – literatura, reprezentând pentru el un mijloc de a păstra şi valorifica moştenirea culturală a neamului său.
Cele mai multe dintre operele sale exprimă un patriotism profund şi idealist. Prin afirmaţia menţionată anterior, Alecsandri subliniază faptul că tradiţiile, cultura şi identitatea unui popor sunt mai importante decât conflictele politice sau ambiţiile individuale. Acest punct de vedere reflectă convingerea sa că adevărata măreţie a unui popor nu se regăseşte în luptele pentru putere, ci în valorile perene care definesc caracterul naţional. Poetul se remarcă şi prin modul în care percepe literatura – mai mult decât o artă, literatura constituie un veritabil act de slujire a neamului. Alegerea de a se dedica poeziei, prozei şi culegerii de folclor arată că Alecsandri considera literatura un instrument esenţial pentru conservarea şi transmiterea datinilor româneşti generaţiilor viitoare. Mai mult, el vedea cultura ca pe un fundament al unităţii şi demnităţii naţionale, superior oricăror interese de moment. De asemenea, legătura dintre călătoriile şi discursurile publice din activitatea sa politică şi munca literară arată o coerenţă între viaţa sa publică şi idealurile sale patriotice. Călătoriile i-au oferit ocazia să cunoască mai bine realitatea poporului român şi să înţeleagă nevoia de a proteja cultura naţională, iar discursurile publice au fost prilejul de a susţine valorile neamului său în contexte destul de variate.
Patriotismul care transpare, de fapt, din întreaga sa operă este profund şi autentic, arătând o preocupare sinceră pentru soarta culturală şi identitară a României. Alecsandri se dovedeşte un adevărat slujitor al neamului său, punând mereu în prim-plan valorile culturale, tradiţiile şi demnitatea poporului român. Prin această atitudine, el rămâne un model de dedicare patriotică şi de respect pentru moştenirea strămoşească.
Aşa se face că, la înmormântarea lui Vasile Alecsandri în curtea conacului de la Mirceşti, au venit oameni aleşi ai ţării, dar mai ales ţăranii de pe moşia lui şi din împrejurimi. La 20 de ani după moartea sa, un ţăran mărturiseşte: „Apoi era milostiv tare… Nici n-am avut boier bun ca el, nici n-o mai fi… El a fost gingaş tare. Apoi de! Dacă era jumătate crai! Multă lume s-o petrece şi n-o mai fi ca el.”
Desigur, această mărturie – evocată la două decenii după moartea scriitorului, scoate în evidenţă caracterul deosebit al lui Alecsandri. Prin cuvinte simple, dar pline de emoţie, se descrie un om de o rară nobleţe sufletească, care îşi trata semenii cu blândeţe şi înţelegere. Expresii precum „milostiv tare” şi „gingaş tare” zugrăvesc imaginea unui boier care nu doar că şi-a înţeles îndatoririle faţă de cei de pe moşia sa, dar le-a şi îndeplinit cu empatie, făcându-i pe oameni să simtă că au în el un sprijin adevărat. Alecsandri este văzut ca un lider blând şi aproape legendar („jumătate crai”), care a adus o formă de justiţie socială şi echitate. În ochii ţăranilor, el era mai mult decât un simplu boier; era un simbol al grijii şi al umanităţii, o prezenţă de neînlocuit. Expresia „multă lume s-o petrece şi n-o mai fi ca el” indică unicitatea sa, subliniind faptul că Alecsandri a fost o figură excepţională în comunitatea sa, o figură de care oamenii îşi amintesc cu dor şi respect.
Se conturează şi se pune în lumină, aşadar, nu doar personalitatea literară şi politică a lui Vasile Alecsandri, ci şi, mai ales, latura sa umană, caldă, care i-a apropiat pe cei simpli. Această conexiune autentică cu oamenii obişnuiţi demonstrează adevărata sa măreţie, care nu se limita doar la realizările publice, ci se manifesta prin relaţia sa cu semenii. Respectul şi afecţiunea pe care le-a inspirat rămân, cu siguranţă, un testament al valorilor sale morale.
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI