„Sentimentul religios a fost veşnic cald în sufletul soldatului nostru, căci preoţimea militară, care a însoţit armata în timpul războiului, a fost mai presus de orice laudă şi, ca adevăraţi apostoli, preoţii nu au părăsit un moment postul lor sfânt şi de onoare, ajutând ofiţerimea spre a putea duce la glorie trupele noastre.” (Conf. dr. Aurel Pentelescu, Conf. dr. Gavriil Preda, „Jertfa preoţilor mobilizaţi în Războiul pentru întregirea Neamului (1916–1919)”, în volumul „Eroi şi Morminte”, realizat de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor (coordonator: dr. Cătălin Fudulu), Editura Alpha MDN, Bucureşti, 2007, p. 8.)
Primul Război Mondial (desfăşurat între anii 1914-1918) a fost, din câte se pare, una dintre cele mai nimicitoare înfruntări ale tuturor timpurilor, la care au luat parte nu mai puţin de 25 de ţări. Din păcate, acest conflict a fost unul aşa-zis monumental, întrucât peste 65 milioane de soldaţi au alcătuit corpul armatelor terestre, forţelor navale şi aeriene. Au murit aproximativ 8,5 milioane de oameni, iar răniţi au fost peste 21 milioane de oameni. Mai mult decât atât, populaţia civilă a trudit la făurirea unui număr deosebit de important de arme, de muniţii şi de multe alte lucruri folositoare ostaşilor de pe front. Pentru numărul mare de oameni civili implicaţi în această înfruntare, Primul Război Mondial a fost numit şi „Primul Război Total”. Înainte de a începe Primul Război Mondial, toate marile state europene erau pregătite în armatele lor de aşa-zisele structuri bine conturate, oficiale, în ceea ce priveşte asistenţa religioasă a combatanţilor, aceasta fiind una dintre cele mai importante condiţii a formării şi menţinerii moralului ridicat al ostaşilor de pe front. În armata germană, conform unor documente din acea epocă, s-a evidenţiat, ca exemplu, marele preţ pus pe educaţia sufletească a ostaşului „Afară de un personal bisericesc numeros şi bine pregătit, pentru sarcina de educatori sufleteşti ai ostaşilor, corpul ofiţeresc şi mai ales cel superior se interesează îndeaproape pentru pregătirea sufletească a oştirii”.
Asemenea informaţii le avem cu privire la armata franceză, unde „afară de preoţii de armată, acolo şi ofiţerii se ocupă de această cerinţă militară”. Conform aceloraşi informaţii, în Rusia „educaţia sufletească a oştirii se face cu mare îngrijire de cler şi de şefii de armată”, datorită faptului că „la toate unităţile mari şi mici de armată e câte un preot; până şi pe fiecare vas mare de război – din o escortă este un preot”, aceşti preoţi de armată fiind puşi sub conducerea unui aşa-numit protopop de armată, ce făcea parte din Sinodul Bisericii din Rusia, cu toate că acesta nu era arhiereu. Mai mult decât atât, în Rusia erau, ,mii de călugări şi călugăriţe din mânăstirile ruseşti care au fost pregătiţi pentru Crucea Roşie şi aduc un mare serviciu armatei ca infirmieri şi brancardieri”.
Intrarea României în Primul Război Mondial, la data de 4/17 august 1916, în urma semnării la Bucureşti a Tratatului de Alianţă cu Puterile Antantei (Marea Britanie, Rusia, Franţa, Italia), evidenţiază semnificaţiile naţionale, cât şi politice din acea vreme. Din partea României convenţia politică a fost semnată de către I. I. C. Brătianu şi de alţi şefi ai misiunilor diplomatice ale Antantei la Bucureşti, această convenţie prevedea că puterile semnatare garantau integritatea teritorială a României, recunoscându-i-se drepturile asupra teritoriilor locuite de către românii din Austro-Ungaria. Importanţa acestui interes al României de a intra în acest război a fost întregirea neamului şi făurirea statului naţional unitar român, consfinţite după război prin Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
Mitropolitul Moldovei şi Sucevei din perioada 1909-1934, Pimen Georgescu, membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din ziua de 16 mai 1915, făcând sesizare asupra deficienţelor în organizarea preoţilor de armată, a făcut o deosebită Propunere dezvoltată în şapte puncte, aceasta fiind aprobată în unanimitate de voturi, devenită imediat decizie sinodală „Biserica având obligaţia de a o aplica în litera şi spiritul ei”.
Tuturor episcopilor şi mitropoliţilor ţării noastre li se cereau să dea Armatei, după cererea Ministerului de Război, preoţi trebuincioşi în timp de pace şi în timp de război. De asemenea, au fost întocmite şi aprobate de Sfântul Sinod şi unele „Instrucţiuni asupra atribuţiunilor preoţilor la armată”, aprobate ulterior şi de Ministerul de Război.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în aceeaşi zi, la aceeaşi şedinţă, a ales ca protopop al preoţilor de armată pe părintele iconom Nazarie Constantin (1865-1926), acesta fiind profesor universitar de Teologie Morală la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti. Părintele profesor este învestit cu răspunderea de a organiza Serviciul Religios al Armatei Române cât mai rapid posibil ca timp. Alături de Mitropolitul Pimen Georgescu, un aprig susţinător al promulgării Legii a fost nimeni altul decât Ministrul de Război din vremea aceea, Generalul Răşcanu Ioan. El a susţinut în faţa Parlamentului României că „armata nu se poate dispensa de serviciul sufletesc nepreţuit al preoţimii”.
Un alt aspect ce trebuie evidenţiat este acela că după războiul din 1877-1878, dintr-o economie prost înţeleasă la vremea aceea, s-a redus extrem de mult numărul duhovnicilor militari şi abia în campania din anul 1913, la o mobilizare masivă, au fost desemnaţi preoţi la fiecare regiment şi formaţiune de sine stătătoare. De asemenea, amintesc faptul că, în preajma declanşării Primului Război Mondial, în armata română situaţia în acest sens era una nemulţumitoare. Toate măsurile impuse nu au fost din partea Armatei, ci din iniţiativa Bisericii, căci Armata, în perioada neutralităţii (1914-1915) a reuşit să amâne sau chiar să respingă categoric diferite propuneri ale Bisericii Ortodoxe Române. Totodată nu este amintită nicio lege adoptată de Corpurile legiuitoare ale Regatului României prin care să se reglementeze, aşa cum aveam exemplul altor ţări, statutul social al preoţilor mobilizaţi în caz de război sau chiar în timp de pace.
Înfiinţarea propriu-zisă a Episcopiei Armatei arată că instrucţiunile părintelui profesor universitar Constantin Nazarie din anul 1915 au avut caracter de lege până în ziua de 20 iulie 1921, zi în care s-a promulgat Legea privitoare la organizarea clerului militar, iar diriguitor absolut al preoţilor militari de toate confesiunile va fi numit „un episcop militar”, care va purta titlul de „Episcop de Alba-Iulia”, ce făcea apoi parte din Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Legea aceasta, structurată în douăsprezece articole, a fost promulgată de către Regele Ferdinand I, prin Înaltul Decret Regal Nr. 3378 din 20 iulie 1921. Unul dintre cele mai importante aspecte este legat de alcătuirea instrucţiunilor necesare preoţilor de armată, tipărite şi distribuite sub titlul „Instrucţiuni asupra atribuţiunilor preoţilor la armată”, ce cuprindea o Introducere în trei titluri, şapte capitole şi o Anexă. Este evidenţiat faptul că aceste Instrucţiuni au fost aprobate de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române „aproape nemodificate”, după cum subliniază părintele protopop Nazarie Constantin, precum şi de Ministerul de Război, care, prin Marele Stat Major, „schimbă forma instrucţiunilor”, în sensul că „de unde erau alcătuite în articole, lucru foarte lesnicios pentru consultare şi aplicare, au fost transformate în capitole”.
Şansa cea mai mare a fost că cei care au modificat forma acelor instrucţiuni în capitole, nu au intervenit asupra textului propriu-zis, întrucât „tot ce se putea provoca, prevăzusem eu până în cele mai mici detalii”.
Marele Stat Major a avut un rol deosebit în anul 1915, punând serios umărul la tipărirea acestor Instrucţiuni care, din păcate, nu prea au fost cunoscute în armată de către comandanţii de unităţi şi mari unităţi, având ca dovadă aspectul multitudinii de evenimente care nu intraseră în posesia Instrucţiunilor, sau, chiar dacă au intrat, a fost prea târziu, aspectele militare având întotdeauna prioritate nemărginită.
Exactitatea formării şi dezvoltării acestor Instrucţiuni l-au îndreptăţit pe părintele protopop Nazarie Constantin să facă afirmaţia: „În timpul războiului, cu toată varietatea de situaţii, n-am ieşit o singură dată din litera şi spiritul lor, şi n-am avut vreun caz care să nu fie prevăzut în ele”.
În ceea ce priveşte Anexa acestor Instrucţiuni, aceasta cuprinde diferite rugăciuni pentru binecuvântarea trupei la plecarea din garnizoană şi rugăciuni care se rosteau înainte de începutul unor lupte.
Părintele profesor universitar Constantin Nazarie, cel care primise ulterior responsabilitatea organizării Serviciului Religios al Armatei Române, simultan cu elaborarea Instrucţiunilor a întocmit şi zece cuvântări menite a da preoţilor un model despre felul cum trebuie să vorbească soldaţilor în diferite ocazii şi situaţii de război.
Acestea sunt cele zece teme evidenţiate:
- Ce înseamnă a fi soldat?;
- Drapelul;
- De ce trebuie să ascultăm superiorii?;
- La ce foloseşte omului şi ostaşului ajutorul lui Dumnezeu?;
- Trezvia şi militarul;
- Vorbire la declararea de război;
- Vorbire înainte de a începe lupta;
- Vorbire la câştigarea de victorie;
- Vorbire la încurajare în caz de pierdere de luptă;
- Vorbire la înmormântarea unui ostaş în vreme de război.
De remarcat faptul că toate aceste zece cuvântări au fost aprobate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, acestea fiind tipărite pe cheltuiala părintelui protopop, neprimind niciun fel de ajutor de la Marele Stat Major, nici măcar sprijinul de a fi distribuite în garnizoane.
Un alt aspect considerabil legat de activitatea părintelui protopop Nazarie Constantin a fost acela de a fi propus adunarea preoţilor mobilizabili pe eparhii, la sediul acestora. Totodată, în cadrul Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, părintele cere, la data de 2 iunie 1916, a se lua act de hotărâre pentru ca întâlnirile din toate eparhiile din Regatul României să se desfăşoare sub forma unor consultări, acestea din urmă fiind un real succes în pregătirea preoţilor armatei pentru perioada de război.
Din ordinele Marelui Stat Major în perioada campaniei anilor 1916-1918 reiese că au fost mobilizaţi în total 252 de preoţi. Din acest număr total de preoţi mobilizaţi, 135 (53,57%) erau licenţiaţi în teologie, 10 absolvenţi ai Facultăţii de Teologie, 70 din aceştia aveau seminarul complet efectuat (8 clase), 10 aveau doar 4 clase terminate, 11 aveau câte 2 sau 3 clase secundare, iar 6 dintre ei aveau studii neidentificate. Încă de la început, doi dintre aceşti 252 nu au funcţionat efectiv, iar un număr de 46 au primit dispoziţie de a părăsi garnizoanele din motive necunoscute. La finalul campaniei desfăşurate între anii 1916-1918, din totalul celor 204 preoţi mobilizaţi pe front au fost declaraţi ca pierderi de război un număr de 30 de preoţi (14,70%), dintre aceştia 5 fiind morţi, 6 răniţi şi 19 daţi dispăruţi (probabil luaţi prizonieri). În anul 1918, la trupele din Basarabia au rămas mobilizaţi 40 de preoţi. Dintre toţi preoţii mobilizaţi, un număr de 147 au fost avansaţi la gradul de căpitan, asimilat în perioada 15 iunie 1917-1 mai 1918, iar mai târziu 5 preoţi au fost şi ei avansaţi.
Serviciul Religios al Armatei Române l-a avut ca şef funcţionar pe părintele protopop Nazarie Constantin purtând gradul de colonel asimilat, acesta a fost ajutat de părintele Pocitan Vasile (1870-1955, din anul 1929 devenind arhiereu, primind numele de Veniamin Pocitani), purtând gradul de maior asimilat.
Rolul pe care l-au avut preoţii militari în timpul războiului a fost unul anevoios din punct de vedere al timpului, mult mai încărcat decât cel pe timp de pace, fiind desfăşurat pe două planuri bine stabilite: religios şi pastoral. Activităţile religioase se desfăşurau în cadrul serviciilor divine, atât în cele impuse de împrejurări, precum mărturisirea şi împărtăşirea soldaţilor, cât şi binecuvântarea trupei înainte de război. Soldaţii fiind intraţi în luptă, preotul se afla în situaţia de a-i spovedi fie individual, iar dacă nu era posibil din cauza diferitelor circumstanţe, făcea mărturisirea pe grupe de soldaţi, aşa încât, după citirea rugăciunilor dinainte de Taina Spovedaniei, preotul căuta să convingă penitentul de necesitatea unei mărturisiri depline, trezind în el sentimentul unei sincere căinţe, dar şi dorinţa de îndreptare şi de încredere în Dumnezeu.
Momentul psihologic culminant era cel în care preotul binecuvânta trupa înainte de intrarea în luptă, prin această binecuvântare dându-i soldatului ultimele cuvinte de îmbărbătare şi de încurajare. Duminica şi de sărbători, preotul, pe lângă cea mai importantă rugăciune a Bisericii, Sfânta Liturghie, săvârşea şi alte servicii religioase, dar şi rugăciuni de mulţumire în cazul obţinerii unor victorii sau cu ocazia zilelor de naştere ale mai marilor conducători.
Atunci când trupa soldaţilor se afla în marş sau în repaos, preotul se concentra mai mult pe latura pastorală, aceasta putându-se exercita în fel de fel de condiţii, ridicând moralul soldaţilor măcinaţi de felurite gânduri şi stări sufleteşti cu privire la luptele în care aceştia erau implicaţi.
De asemenea, în acele vremuri, un efort semnificativ l-au depus şi călugării şi măicuţele din Mânăstirile Moldovei, Bistriţa, Râşca şi Slatina care au lucrat în calitate de infirmieri şi brancardieri atât în spitalele de campanie, cât şi pe câmpurile de luptă de unde recuperau soldaţii răniţi sau chiar pe cei adormiţi pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră.
Mănăstirile Moldovei: Bistriţa, Râşca şi Slatina au oferit spaţii organizate pentru spitale şi orfelinate, întreţinute cu alimente, îmbrăcăminte, aşternuturi, şeful Misiunii călugărilor şi maicilor infirmieri fiind vrednicul de pomenire, arhimandritul Teoctist Stupcanu. Corpul ofiţeresc a privit oarecum cu neîncredere şi chiar şi cu respingere prezenţa preoţilor în structurile mobilizabile ale Armatei Române, încă de la începutul campaniei dintre anii 1916-1918 evidenţiindu-se afirmaţia „Ce mai caută şi popa acesta pe aici!”. Se pare că, toate aceste aspecte negative au fost vina şi neglijenţa Marelui Stat Major, Serviciul Religios al Armatei nefiind organizat în vreme de pace, aşa cum era în armata ţărilor implicate în război. Printre alte aspecte negative ale acestei perioade se evidenţiază şi repartizarea la formaţiunile sanitare ale armatei în baza dispoziţiilor date de către Ministerul de Război a seminariştilor, studenţilor şi licenţiaţilor în teologie, puşi să ia loc în zona frontului sau în alte cazuri în spatele frontului. Aceştia au fost trataţi într-un mod jalnic, deplorabil, incorect cu gradul lor de pregătire şi cu scopul repartizării lor, la diferite spitale fiind puşi la muncile cele mai de jos. Acolo unde pericolele erau iminente, aceştia aveau datoria să execute fără a avea dreptul de a refuza sau de a se retrage, misiunea lor fiind îndeplinită în spiritul creştinesc, cu multă răbdare, unii dintre ei dându-şi obştescul sfârşit pentru binele comun. Cu toate că părintele protopop Nazarie Constantin aflase despre aceste aspecte, făcând numeroase sesizări, nu a reuşit să găsească înţelegere la Marele Cartier General, mai tot timpul primind răspunsuri negative, deoarece aceştia nu beneficiau de gradaţie, fiind trataţi în consecinţă ca simpli combatanţi, doar pentru hrană, îmbrăcăminte şi cazare. „În ceea ce priveşte asimilarea lor cu plutonierii, aceasta nu se poate admite, conform hotărârii ministeriale, în nici un caz”.
Acesta este doar un exemplu din alte multe exemple cu aspecte negative ale greutăţilor ce le-au avut de îndurat membrii Serviciului Religios al Armatei în campaniile dintre anii 1916-1918 cu categoriile de clerici, alţii decât numărul celor 252 de preoţi mobilizaţi având gradul militar de locotenent asimilat. Deşi au făcut tot ce le-a stat în putere, pe măsura afirmării lor de trebuinţă în ajutorarea semenilor, pentru întărirea moralului soldaţilor au fost pe deplin acceptaţi şi, în final, chiar stimaţi sau respectaţi de către combatanţi şi ofiţerii acestora. Un exemplu în acest caz îl avem în ziua de 10 aprilie 1918, când generalul de Corp de Armată adjutant, Prezan Constantin, fost şef al Statului Major General, având responsabilitatea cu comanda Armatei Române, aflându-se într-o vizită la Serviciul Religios, a subliniat printre altele câteva cuvinte demne de preoţii mobilizaţi şi anume: „Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care alături de ostaşi, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Ţară şi Neam”.
Distinsa consideraţie pe care generalul Corpului de Armată Constantin Prezan a făcut-o, a fost una dintre puţinele recunoaşteri şi aprecieri făcute de o persoană autorizată, pentru meritele depline ale eforturilor depuse de către preoţii mobilizaţi în Marele Război pentru făurirea României întregite. De asemenea, printre aceste puţine recunoaşteri, se numără şi câteva caracterizări elogioase ale unor comandanţi de unităţi de armată, adresând cuvinte frumoase de laudă în scris preoţilor pe care i-au avut aceştia în subordinea lor.
Impresionaţi de valoarea de ansamblu a activităţii preoţilor militari, ofiţerii şi medicii militari au avut cuvinte de laudă, deşi acest lucru nu trebuie să ne fie spre mirare, având în vedere că toţi preoţii încorporaţi în slujba armatei au fost atent selecţionaţi, după anumite reguli bine stabilite în cadrul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Diferiţi ierarhi, îngrijoraţi fiind de soarta clerului expus pe frontul de luptă în faţa morţii, îl chestionau pe părintele protopop Nazarie Constantin, acesta răspunzându-le: „Ei bine, aici am avut ocazia să văd eminenţa preoţilor eminenţi: cu lacrimi în ochi mi-au cerut să nu-i despart de regimentele de pe front de care-i leagă atâtea amintiri sufleteşti. Un domn Colonel mi-a declarat că dacă îi permut preotul, el se demite de la comanda celui mai viteaz Regiment de Vânători”.
Evidenţierea preoţilor mobilizaţi în Războiul Întregirii Neamului sub aspectul jertfei supreme, a sacrificiului vieţii în condiţii de război, pe front, Generalul Ioan Răşcanu, ministrul de Război, a afirmat în şedinţa Senatului României că: „Armata noastră, care a luptat în condiţiuni extrem de grele, cunoscute îndeajuns de domeniile noastre, graţie pregătirii ei sufleteşti, a putut să înfrunte cele mai grele timpuri şi să treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al bolşevismului, care a prins în focul său şi mistuit formidabila armată rusească. Această pregătire sufletească este de netăgăduit că în mare parte îşi are obârşia în sentimentele religioase cu care a fost înzestrat românul în toate timpurile şi care l-au ajutat şi salvat în timpuri de restrişte. Sentimentul religios a fost veşnic cald în sufletul soldatului nostru, căci preoţimea militară care a însoţit armata în tot timpul războiului a fost mai presus de orice laudă şi, ca adevăraţi apostoli, preoţii nu au părăsit niciun moment postul lor sfânt şi de onoare, ajutând ofiţerimea spre a putea duce la glorie trupele noastre.”
Măreţe au fost faptele săvârşite de preoţii mobilizaţi aflaţi pe front în timpul Războiului Întregirii Neamului, unele dintre acestea fiind de un eroism copleşitor.
În anii de război 1916-1918, armatele inamice ale Puterilor Centrale au pătruns cu multă ură şi au acţionat cu mare cruzime asupra populaţiei lipsite de apărare. Au incendiat şi au devastat case, au ucis şi au maltratat oameni nevinovaţi, i-au arestat pe cei ce nu manifestau simpatie faţă de Germania. Aceste prigoane s-au abătut şi asupra slujitorilor Bisericii noastre, deşi ca argument pentru învinovăţire le era adus iubirea de ţară, Biserică şi neam. Totodată, s-a ordonat jefuirea celor mai de preţ obiecte bisericeşti, îndeosebi cele de argint, alamă, bronz, cupru şi cositor.
Jaful acesta a avut drept scop transformarea odoarelor bisericeşti în tunuri sau proiectile, în vederea continuării războiului de cotropire. Împotriva acestei situaţii, au protestat reprezentanţii Bisericii, în frunte cu mitropolitul primat Conon Arămescu-Donici. În urma acestui protest s-a hotărât ca obiectele sacre de argint, candelele, policandrele, sfeşnicele, icoanele, vasele şi alte obiecte de cult să fie inventariate şi lăsate acolo unde se găsesc, dar clopotele să fie luate şi duse în străinătate. În urma acestei decizii, armata germană a rechiziţionat clopotele de la majoritatea bisericilor, din teritoriile ocupate şi apoi au fost transportate în Germania.
După doi ani de suferinţă şi luptă, lacrimile de suferinţă s-au prefăcut în lacrimi de bucurie, aduse de prăbuşirea Imperiului habsburgic şi de unirea Transilvaniei cu Ţara-mamă, în istorica adunare şi zi de 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia. Pentru acest ideal Biserica împreună cu slujitorii şi credincioşii ei au suferit, au vărsat lacrimi de durere şi tristeţe, au luptat cu multă bărbăţie şi iubire faţă de neam şi Biserică şi, într-un final, a biruit, bucurându-se de mult dorita unire de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918.
Amintim aici spre pomenire numele preoţilor răniţi, dispăruţi şi morţi în Marele Război.
Preoţi dispăruţi (prizonieri): Popescu Belizarie, Dumitrescu Marin, Florescu I. Dâmboviţa, Şerbănescu Justin, Popescu Lazăr (se pare că a rămas într-un teritoriu ocupat), Mărculescu Emilian, V. N. Furnică, Stoicescu A., Sadeanu C., Pârligras T., Popescu A., Jugureanu Gh., Popescu D., Ionescu Gh., Ionescu St., Roşoga Ilie, Blănariu Gh., Popa Marin.
Preoţi răniţi: Gârlănescu N, Baculescu H., Grigorescu I., Dicu P., Ionescu D. şi Mironescu I.
Preoţi morţi: Armăşanu N., Bârlogeanu D., Rătescu I., Cerbulescu I., Gibescu C.
Cu siguranţă, cercetând arhivele putem să descoperim şi să clarificăm în mod deplin situaţia acestor preoţi militari, sub toate aspectele, în vreme de război.
Faptele săvârşite de aceşti preoţi pe câmpurile de luptă, în anii Războiului pentru Întregirea Neamului, pot continua în mod desăvârşit. În urma relatărilor făcute ne putem da seama că, în mod practic, nu a existat niciun preot mobilizat la unităţile de pe front să nu îşi ducă la îndeplinire cu mare stăruinţă toate obligaţiile sau îndatoririle în spiritul jertfei creştine, ca slujitori ai Mântuitorului Iisus Hristos.
Biserica, prin rugăciune, cuvânt şi faptă, cultivă darul sfânt al unităţii şi demnităţii naţionale, deoarece adevărata libertate nu se află nici în dezbinare, nici în indiferenţa egoistă, ci se află în starea de comuniune şi cooperare pentru săvârşirea binelui comun. Întrucât darul libertăţii şi al unităţii naţionale, simbol al demnităţii poporului român, a fost obţinut cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi materiale, Biserica Ortodoxă Română pomeneşte la fiecare Sfântă Liturghie pe „toţi eroii, ostaşii şi luptătorii români, din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoşeşti, pentru întregirea neamului românesc, pentru libertatea şi demnitatea poporului român”. De asemenea, Biserica doreşte să contribuie, împreună cu instituţiile Statului român, la păstrarea integrităţii României şi a demnităţii poporului român, preţuind astfel jertfa celor ce au luptat de-a lungul istoriei pentru realizarea acestor mari idealuri şi, totodată, să promoveze pacea şi înţelegerea între popoare.
Astăzi, toţi cetăţenii României, toate instituţiile statului şi toate cultele religioase avem datoria să păstrăm şi să cultivăm darul unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnităţii poporului român, obţinut cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi materiale, spre binele României şi bucuria românilor de pretutindeni.
Prof. Marius-Emanuel SANDU
* Comunicare susţinută la Simpozionul „Centenarul Unirii Basarabiei cu Ţara-Mamă” desfăşurat la Seminarul Teologic Ortodox „Veniamin Costachi”, Neamţ, 24 martie 2018.
Marius-Emanuel Sandu
Născut la data de 15 august 1987, în oraşul Tg. Neamţ.
Absolvent al Seminarului Teologic Ortodox „Sf. Gheorghe” din Botoşani (2002-2007), urmează cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi (2007-2011), finalizate cu teza de licenţă „Sfântul Apostol Pavel – păstor şi misionar”.
În perioada imediat următoare, 2011-2013, în cadrul aceleiaşi instituţii urmează cursurile de master în teologie, Secţia „Teoria şi practica formării religioase”, finalizate cu teza de master „Importanţa dogmatică în activitatea pastorală a Sfântului Apostol Pavel”.
Din anul 2013 este profesor de religie-ortodoxă la Liceul „Vasile Conta” din oraşul Tg. Neamţ şi la Şcoala Gimnazială din comuna Drăgăneşti.
Participă în perioada 17-21 iulie 2017 la un stagiu de perfecţionare în cadrul Proiectului Erasmus+ „Let’s ICT!ˮ (Let’s Improve Our Creative Teaching) desfăşurat în Malta.
În prezent urmează cursurile Facultăţii de Istorie şi Geografie din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava.
Coordonator şi coautor al volumului I şi II „Anticomunism şi represiune comunistă 1945-1989” Editura StudIS, Iaşi, 2016, 2017.
Coautor al Manualului pentru gimnaziu şi liceu „Educaţie pentru mediu”, 2017, Tg. Neamţ.
Secretar din anul 2016 la Asociaţia „Pro Democraţia”, Târgu-Neamţ (România).