Să fii dascăl fără de vocaţie?

Respectul meu pentru profesori s-a născut în anii primei copilării, pentru că amândoi părinţii mei erau învăţători, bunicul meu avusese aceeaşi îndeletnicire şi numele străbunicului, institutorul Constantin Darius, era mereu pomenit cu un soi de evlavie, al cărei izvor l-am înţeles mai târziu, când am reuşit să cuprind cât de cât în universul meu de cunoştinţe dimensiunile culturii acelui erudit dascăl de ţară, vorbitor a şase limbi şi ctitor al unei biblioteci uimitoare pentru vremea şi banii lui, din păcate distrusă de ostaşii sovietici în anul 1944 şi de funcţionarii sovromizaţi de la Arhivele Naţionale.

În anii vechiului şi solidului liceu de odinioară, fiind elev la „Petru Rareş”, în Piatra-Neamţ, mi-am respectat cu sinceritate şi convingere profesorii, chiar dacă, potrivit înclinaţiilor mele, disciplinele ştiinţifice cu care veneau unii dintre dumnealor în clasa noastră, plină de viitori ingineri, nu mă interesau în chip deosebit. Pe câţiva dintre dascălii mei, asta o voi mărturisi totdeauna, i-am admirat. Au fost: Aurel Rotundu, Victor Savin, Vladimir Laşcu, Har Mihăilescu şi nemaipomenitul pedagog Constantin Borş, de la care am înţeles, mai înainte de a studia estetica şi istoria literaturii, că „poezia şi matematica se întâlnesc” la zenitul artei.

A existat şi o excepţie, un dascăl de fizico-chimice (Aşa se chema obiectul de studiu acum vreo trei sferturi de veac.). Acesta, rătăcit în grupul de elită al profesorilor de la „Rareş”, m-a luat la ochi fără de nici un motiv încă din prima sa lecţie cu clasa noastră. Şi ce a urmat a fost un adevărat război între un bătrân nevricos, lipsit de vocaţie pedagogică, şi un adolescent nestrunit, imprudent şi gata oricând să dea un răspuns necenzurat celui care îi ultragia ideile despre inteligenţă şi libertate, măcar despre libertatea de a înţelege tu însuţi bogăţia culturală a omenirii. Omul era din categoria profesorilor temuţi, care, dacă, te iau de rău, te ard! Aleluia!

Rezultatul acestor întâlniri cu profesorii, în planul evoluţiei mele şcolare, a fost paradoxal: în timp ce participam la „olimpiadele” de matematică, dirijat de profesorul Constantin Borş, la fizică nu eram în stare să rostesc mai mult de o propoziţie, după care primeam un doi ori un trei cu mărinimie, la oral. Noroc de tezele trimestriale, care mă salvau şi, prin urmare, cu toată strădania sa şi incapacitatea mea, fizicianul nu m-a lăsat niciodată corigent.

Revoltat şi animat de o necuminţenie care mă miră acum, la senectute, într-o „răfuială” de coşmar, desfăşurată în cabinetul directorului, unde fizicianul mă ducea adesea, cu calificativul „derbedeu şi golănoi”, i-am spus de la obraz că, după umila mea părere, domnia sa este „un matematician ratat”.

După ce fizico-chimistul a ieşit val-vârtej din cabinet, izbind cu năduf uşa dublă, directorul, care cu mirare tocmai descoperea în unul dintre cei mai cuminţi elevi ai săi, şi la matematică şi în cenaclul literar, pe anarhistul de şaisprezece ani, m-a dojenit moldoveneşte, vorbindu-mi cu părintească răbdare, blajin şi înţelept, despre politeţe, respect şi interes (!).

Veni curând şi bacalaureatul, un examen extrem de greu în vremea aceea, cu mulţi chemaţi şi puţini aleşi.

Din întâmplare, clasa din care făceam parte în ultimul an de liceu adunase „vârfurile”, şi de la liceul de fete, nişte domnişoare deştepte, frumoase şi tobă de carte, şi doisprezece rareşişti, care au băgat de seamă imediat că le-o luaseră fetele înainte cu învăţătura. Până la bacalaureat, diferenţele se mai aplatizaseră, dar nu complet. Asta s-a văzut în note, colega Beatrice/Trixi/ Lazarovici, acum pensionară la Paris, devenind şefă de promoţie.

Bacalaureatul cuprindea, în anul 1951, lucrări scrise la matematică şi română şi o examinare orală la şapte obiecte, în faţa unei comisii alcătuite din câte doi profesori pentru fiecare obiect.

Candidaţii, în grupe de câte şase, intrau în sala de examen şi răspundeau, după cerinţele înscrise pe bilete, pe rând, la română, matematică, istorie, biologie, fizică, geografie şi constituţie. Baremul de promovare era media generală 6 (şase), cu minimum media 5 (cinci) la fiecare obiect.

Toate mi-au mers bine, până la fizică. Acolo, destinul îmi jucase festa sinistră de a aduce ca examinator principal pe eternul Ceam (că asta îi era porecla). Examinator secundar la fizică era distinsa domnişoară Burghelea, de la liceul de fete, fie-i amintirea neuitată!

În pofida realităţii că nu înţelegeam mare lucru, la fizică tocisem, ajutat copios de colega mea de bancă (actuala Alexandrina Mancaş), venită cu ceata elevelor de elită de la liceul de fete.

Dar a fost să fie … ca de obicei: după primele propoziţii din răspunsul cerut pe bilet, profitând de o chichiţă a regulamentului de examen, ranchiunosul, spre disperarea domnişoarei Burghelea, care înţelesese imediat cum stă chestiunea şi, în consecinţă, se retrăsese cu scaunul în unghi mort şi îmi „sufla” de zor (Vai! Infracţiune!!!), a venit vechiul şi ucigaşul doi, pecetluindu-mi soarta, fiindcă fără de bacalaureat toate drumurile îmi erau închise. Aleluia!

Disperat, după examinarea orală, m-am adresat preşedintelui comisiei de examen, care, din fericire, nu era altul decât matematicianul Constantin Borş.

Cunoscând războiul meu cu fizicianul şi, mai ales, eludând fără rezerve regulamentul de atunci al examenului cu pricina, care nu îngăduia una ca asta, preşedintele a decis cu de la sine putere să fiu reexaminat în aceeaşi zi, de faţă la această întâmplare aflându-se patru profesori de fizică, adunaţi în pripă.

Pe biletul de examen erau scrise două chestiuni, una teoretică (Teorii asupra naturii luminii) şi o problemă din acelaşi dificil domeniu al fizicii cuantice. După ce am răspuns fără să fiu întrerupt, cei patru dascăli m-au chestionat îndelung, după buna lor voinţă. Finalmente, am primit un nesperat şi uriaş 8, cea mai mică notă a mea la bacalaureat!

Ştiu că astăzi întâmplarea este nerepetabilă! Cu poliţia la uşă şi cu procurorul în cancelarie, care este preşedintele de comisie dispus să calce regulamentele în favoarea unui absolvent şi să înfunde puşcăria „pentru favorizarea infractorului”??? După o asemenea decizie profund umană, ar urma imediat o condamnare penală pentru „abuz în serviciu” (una dintre idioţeniile sinistre ale societăţii româneşti, bolnavă de infracţionită, pe lângă multe altele)!

Mai târziu, în numeroşii ani de profesorat, am cunoscut o sumedenie de eminenţi profesori de fizică şi am descoperit, cu ajutorul lor şi cu plăcută surprindere, că fizica este o ştiinţă frumoasă, plină de poezie şi deloc dificilă.

Prin urmare, nu am mai folosit niciodată obraz­nica zicere din liceu, anume că un fizician ar fi un matematician ratat. O regret sincer, deplin, şi azi!

Omul acela, poate chiar pasionat de fizică şi de chimie, fusese cu siguranţă lipsit de orientarea profesională potrivită înclinaţiilor sale. Putea deveni un bun inginer sau cercetător în domeniul ales. Dar nimeni nu a voit să ştie, la momentul potrivit, dacă are chemare pentru dificila profesie de formator!!!

 

Mihai-Emilian MANCAŞ