Un profesor de liceu cum nu aţi mai văzut niciodată. Dar niciodată. Şi nici nu veţi mai vedea.
În ultimul an de liceu, la mate-fizică în Roman, prin ‘83, aveam o materie tâmpită, pusă acolo degeaba – se numea „Organizarea muncii”. O glumă, fireşte.
Dar iată că pe uşa clasei intră un bătrânel jovial, nu foarte înalt, suplu şi vioi, cu un zâmbet permanent pe o faţă radioasă. Ce a urmat, ne-a marcat vieţile iremediabil, un şoc. Acel om a făcut o gaură mare în peretele clasei şi a început să ne arate lumea, în culori.
Nu am făcut nici un minut din inutila materie din programă, nici unul.
În schimb, un an de zile, acel bătrânel, pe care imediat l-am iubit cu toţii, ne-a dus uşurel, cu multă măiestrie şi umor, prin toată istoria artei, prin muzică, ştiinţe juridice, literatură, filosofie, elemente de psihologie, ceva istorie comparată, cu multe discuţii despre viaţă şi cum trebuie să îţi alegi valorile, într-un excurs general asupra culturii lumii.
Eram stupefiaţi. Ora cu el curgea altfel decât tot ceea ce văzusem până atunci. Aveai voie să răspunzi fără să te ridici din bancă, colegii te puteau contrazice fără să ceară voie profesorului, eram trataţi ca adulţi, eram trataţi ca studenţi, şi asta ne umplea de mândrie.
Profesorul aducea uneori magnetofonul şi ascultam muzică clasică, iubirea vieţii lui, pe care ne-o explica de ne dădeau lacrimile. Ţinea in liceu o suită de audiţii despre Enescu, în biblioteca, seara, de fugeau elevii de la seral ca să fie de faţă.
Ce separă o operă de artă de lumea reală? Un tablou e separat de ramă, un spectacol de teatru de o scenă, o statuie de un soclu. De ce spun glume cam la un sfert de oră? Pentru că, psihologic, cam asta e timpul de atenţie al vostru, de aceea vă relaxez periodic, să vă ţin atenţi mai apoi. Ştiţi cine fost Râmaru – şi de aici o poveste demnă de un documentar poliţist. Haideţi să auziţi Ave Maria în diferite interpretări muzicale, inclusiv rock, sau fiţi atenţi ce lin curge Vltava în muzica lui Dvořák. Şi tot aşa, şi tot aşa.
Realitatea ni se părea mai simplă, lucrurile mai clare, lumea mai accesibilă.
La orele lui, puse sâmbăta, la sfârşit, nu lipsea nimeni. Le aşteptam ca pe un balsam sufletesc. Dacă te-ai fi uitat pe geam ai fi văzut 35 de elevi stând cu gurile căscate şi, din când în când, râzând din toată inima.
Tezele erau o nebunie, abia le aşteptam. Aveai voie să ţii pe bancă orice carte voiai, să vorbeşti cu colegii, să te ridici sa pleci şi să revii. Iar subiectele erau cam aşa: trataţi la alegere, din punct de vedere juridic – după ce ne predase elemente de Drept – drama Romeo şi Julieta sau Meşterul Manole sau Mioriţa. Şi la sfârşit, vreau să văd o sentinţă. Ne buşea râsul pe loc şi ne apucam de treabă. Minţile noastre lucrau altfel, nu mai era nimic de redat, nimic din ce învăţasem cândva. Era mintea ta la lucru în stare pură.
Un om delicat, extrem de smerit, de o blândeţe christică. Eram uneori obraznici, uneori de-a dreptul tâmpiţi, puneam întrebări stupide – la toate răspundea cu acel zâmbet cu care cred că se născuse.
A murit de curând, la 95 de ani, la Roman. A fost timp de 50 de ani numai suplinitor, un om al şcolii interbelice, preda orice ii cădea în mână – filosofie, istoria muzicii, istoria artei, matematică, fizică, chimie, română, literatura universală. Pentru un salariu mizer, de numai 2000 de lei.
Pentru noi a fost profesorul Gheorghe Ciobanu. Şi sunt sigur, absolut sigur, că a murit zâmbind.
Cu acel zâmbet al lui, care l-a despărţit tot timpul, ca la operele de artă, de lumea reală.
Dan RADU