„Eu am fost eleva elevilor mei şi sunt foarte mândră de asta”
Cristea Monica, un profesor de limba şi literatura română fără ambiţii de mărire, fără vanităţi deşarte, care, arzând însă clipă de clipă pentru profesie, pentru adevărul ei, şi-a câştigat dreptul la recunoştinţă şi durată. În cei 44 de ani de carieră, a fost: „doamna de litere”, „profa de verbe”, „şefa de trib”, „prinţesa din mansardă”, „mama de la şcoală”. Spune că elevii sunt dascăli drepţi pentru că au o capacitate de excepţie: simt fără greş, dacă dinspre omul de la catedră vine iubire. Consideră că profesorul de succes e mai ales cel care, peste ani, când nu mai e la catedră, primeşte mulţumirile unui fost elev şi nu neapărat acesta era premiantul clasei.
– V-aţi dorit dintotdeauna să deveniţi profesor?
– Dintotdeauna! Mai exact, de când domnul meu învăţător – eram prin clasa a II-a – a venit acasă să vadă de ce nu am fost la şcoală. Eram bolnavă, înfricoşată, cu febră şi grozav de înspăimântată că voi avea absenţe şi că-l voi supăra pe dragul meu domn. Dar el m-a privit cu înţelegere şi m-a mângâiat pe cap. Gestul lui a fost, pentru mine, cel mai eficient medicament. Mai târziu am înţeles că iubirea, decantată în acel alint, m-a determinat să devin la rându-mi dascăl. Şi a mai fost un moment crucial. Eram la gimnaziu. Doamna de română lipsea şi la oră a venit un profesor care, am aflat mai târziu, nici nu avea ca specialitate româna, dar era un… artist. Preda filosofie şi vioara. La oră ne-a citit un text nou: Fefeleaga de Ion Agârbiceanu. Profesorul avea ochelari cu lentile groase ca fundul unui borcan, dar căldura glasului, mesajul textului şi mai ales lacrima care i-a alunecat pe obraz m-a impresionat atât de mult, încât mi-am dorit să fiu ca el – să pot transmite emoţii. Aşadar ei, domnul învăţător Vasile Găbureanu şi domnul profesor Niculaie Buium, m-au determinat să îmbrăţişez această profesie. Au fost modele pentru mine.
– Limba română a venit spre dvs. ca singura lume posibilă sau dvs. v-aţi dus înspre ea?
– Traseul meu educaţional s-a intersectat cu limba rusă, franceză, italiană, germană, dar… limba română e altceva. Ea a existat în mine dinainte de a mă naşte, pentru că în ADN-ul meu a stat adormită limba vorbită de stră-stră-strămoşii mei. De fapt, nu te poţi „dezbrăca” de limba neamului tău, aşa cum nu poţi să lepezi pielea de pe tine! Între mine şi limba română nu au existat cărări care să ne lege, pentru simplul fapt că m-am născut legată ombilical de ea. Legătura este asemănătoare cu aceea dintre o floare şi copacul pe care ea apare. Eu sunt o „fărâmă” de limbă română! Am predat o bună bucată de timp limba germană; dar să porţi pe braţe, în suflet, pe buze limba părinţilor şi bunicilor tăi şi – mai ales – să o pui la picioarele copiilor şi nepoţilor – e un miracol! Relaţia acesta a fost surprinsă magistral de Arghezi în poezia Testament. În 1974 am păşit, ca profesor debutant, în Şcoala Grinţieş, la capătul judeţului, dar în mijlocul unor oameni minunaţi!
– Ce amintiri păstraţi din minunata lume a copilăriei?
– Adevărat, lumea copilăriei e minunată, pentru că ai încredinţarea că totul e posibil. Şi copilăria mea a stat sub semnul poveştilor lui Andersen, a Fraţiilor Grimm, a Contesei de Segur, Charles Perrault, Creangă. Trăiam atât de intens lecturile, încât simţeam mirosul socului după ce terminam de citit Fata din soc, aşteptam cu convingere să mă întâlnesc cu Albă ca Zăpada, ori să-l văd intrând în casă pe Tom Degeţel, şi taaare mai simţeam frigul pătrunzător – chiar dacă era vară deplină – când ajungeam în castelul Crăiesei Zăpezii. Nu era o graniţă între realitate şi ficţiune, ba dimpotrivă se intersectau şi … era aşa de bineee! Nu am fost în multe excursii, nu am plecat de acasă decât de două ori, la mare, dar, Doamne, ce frumos mi se părea Pământul când călătoream alături de Nils Hongerlsson sau – cu personajele lui Jules Verne – ajungeam în centrul pământului sau pe lună! Am şi un regret că nu am apucat să le spun doamnelor educatoare cât de importante au fost în copilăria mea. Desigur că erau nişte zâne bune venite pe pământ, special să-mi spună poveşti! Căminul era pentru mine, atunci, un adevărat palat. Nu ştiu de ce acum, când îl privesc, din curtea Liceului de Arte „Victor Brauner”, a devenit aşa de mic?! O fi vreo vrajă asemănătoare acelora din Alice în Ţara Minunilor?
– Foştii dvs. elevi spun că nu vă interesa doar programa şcolară, ci vă plăcea să-i plimbaţi prin toată literatura bună din lume. „Dacă îmi place şi ştiu ce să citesc i-o datorez domniei sale”, mai spuneau ei. E important, nu?
– Am avut o şansă extraordinară pentru un profesor. Am condus, mai bine de 12 ani, Cenaclul literar „Tinereţe fără bătrâneţe” de la Palatul Copiilor din Piatra-Neamţ, apoi Cenaclul „Eurocultin” de la Şcoala Gimnazială Nr. 2. A fost o oportunitate ex-tra-or-di-na-ră, deoarece am avut posibilitatea să lucrez cu şcolărei nemaipomeniţi. Închipuiţi-vă: o cameră de mansardă, cu o fereastră minusculă, în care vinerea, sâmbăta, uneori şi duminica înfloreau dulce-amar sufletele copiilor. Era un altfel de şcoală. O şcoală fără catalog şi fără profesor, o şcoală în care se oficia un botez permanent în izvorul limpede al limbii române. De atunci am învăţat să nu mă las păcălită de împărţirea convenţională, tehnică, în elevi şi profesori. Eu am fost eleva elevilor mei şi sunt foarte mândră de asta. Elevii sunt dascăli drepţi şi au o capacitate de excepţie: simt fără greş dacă dinspre dascăl vine iubire. Meseria asta nu se poate face fără dragostea de omul sau puiul de om din faţa ta. Am dorit să am contact cu toate etapele învăţământului, şi – pentru că am avut posibilitatea să fac grupe de copii şi să realizez obiective, pe care eu însămi le consideram importante – am predat, de la grupe de grădiniţă până la grupe de studenţi. Am trecut prin toate ciclurile: preşcolar, primar, gimnazial, liceal şi învăţământ superior. Am fost: „doamna de litere”, „profa de verbe”, „şefa de trib”, „prinţesa din mansardă”, „mama de la şcoală”.
Nu mi-au plăcut cataloagele! Mai mult încurcă! Există şi alte modalităţi de motivare şi apreciere a elevilor. Am urmărit mai ales partea aplicativă a limbii române şi asta – pentru mine – însemna creaţie şi confruntare cu elevi creativi şi creatori, din toate zonele ţării. De aceea am organizat concursuri, am participat la concursuri, în ţară, în Republica Moldova. Am obţinut cu discipolii mei, sute de premii la Iaşi, Bucureşti, Cluj, Chişinău, Orhei. Odată, la Zilele Palatului Copiilor, am aşezat diplomă lângă diplomă şi de la etajul doi, de sub acoperiş, am coborât cu ele până la etajul unu, apoi la parter, în curte, până la poartă. Ăsta a fost catalogul meu! Mesajul pe care îl conţinea era următorul: priviţi ce copii talentaţi avem, susţineţi-i, apreciaţi-i!
Revista Asachi a avut o vreme un supliment literar în care publica parte din creaţiile copiilor, revista Cronica din Iaşi a tipărit multe lucrări ale cenacliştilor pietreni, la fel şi Excelsior din Cluj, iar Clipa Siderală din Chişinău ne-a acordat spaţii generoase. Timp de un deceniu, toamnă de toamnă, însoţită de laureaţii din Piatra-Neamţ, am mers în capitala Basarabiei, la premiere. Câte poveşti de iubire s-au înfiripat între cele două maluri de Prut… toate m-au bucurat şi m-au durut – că nu mai eram doar profa – eram confidenta…
La întâlnirea cu elevii dintr-un sat moldovenesc, după ce au fost prezentaţi laureaţii din România, gazdele i-au rugat să citească din textele premiate. În liniştea gravă dintre două lecturi, un şcolărel localnic, nedumerit, a strigat surprins: „Iaca, aiştea ştiu moldoveneşte!” Pasă-mi-te lor, aşa li se spusese la şcoală, că noi veneam dintr-o ţară străină şi vorbeam o altă limbă. Acolo, în Republica Moldova, prezenţa noastră era un argument istoric. Limba e una! – Ţara trebuie să fie una! Am făcut politică fără să vrem!
Cu întrebarea aceasta, despre limba română, aţi deschis cutia Pandorei. Nu mă mai pot opri. Eu şi copii mei am făcut Unirea! Da, în felul nostru! În centrul Chişinăului – statuia lui Ştefan cel Mare, la Orhei, biserici vechi româneşti, peste tot urme ale strămoşilor noştri şi atunci… de ce am trecut cu paşaport graniţa la Ungheni? Întrebări fără răspunsuri, deşteptarea pruncilor, iscodiri istorice – talentaţii mei născocitori de vorbe au devenit politicieni cu opinii şi argumente! Treceam graniţa cu nişte copii şi mă întorceam în ţară cu oameni maturi, nedumeriţi şi împovăraţi de probleme.
Cenaclul Tinereţe fără bătrâneţe a iniţiat şi desfăşurat un concurs numit O poveste de un cot/Scrisă de un Piticot. Asta era la 2-3 ani de la Revoluţie. Competiţia se adresa elevilor mici şi se desfăşura pe două secţiuni: basm şi poveste. Lucrări – cu sutele!! din Moldova, din România, din Ucraina, din Serbia, de la comunităţile româneşti. Condiţia era ca textele să fie scrise de mână. Caligrafia celor din Moldova – impecabilă. Ai noştri… de… mai urâţel – caligrafie nu se mai face în şcoală! Festivitate de premiere. Juriu. Invitaţi. Laureaţii – pitici cu mămici şi bunici din oraşe, dar şi din sate de peste Prut. Şi sătucele lor sunt tare sărăcăcioase! Palatul Copiilor din Piatra-Neamţ impunător, rafinat, cu vitralii şi – la vremea aceea – cu câteva oglinzi de cristal. Un băieţel, impresionat de aspectul clădirii şi-a lăsat tenişii cam rupţi lângă uşa de la intrare. A spus că nu vrea să „mâzgălească” pe jos cu tenişii care-s „buni că-i are doar de doi ani, de când i-au rămas mici lui frate-su”.
Moldova – ţinut de coline, de dealuri, România – încoronată de Carpaţi. Un laureat din Moldova a declarat că: „ Îi ghini în oraşul aista, da, oare n-o să chici pisti noi aşa munţi di înalţi?” Vedea prima dată munţii! Atâta inocenţă şi delicateţe, atâta nonşalanţă n-ai cum să o scoţi la iveală în orele obişnuite de clasă. Româna, obiectul Limba şi literatura română, dincolo de clasă, are valenţe nebănuite, de aceea un cenaclu, o revistă reprezintă validarea muncii profesorului la oră.
Ar trebui să mai amintesc Taberele de creaţie „Tinere condeie”, organizate an de an în spaţii pitoreşti; de fapt nu conta atât locul, cât confruntarea. La întâlnirile din fiecare seară se prezenta câte un cenaclu. Se citeau poezii, bucăţi de proză, teatru. Se analizau „bob cu bob” lucrările şi cââât de critici puteau fi adolescenţii aceştia minunaţi şi cââât de repede recunoşteau un text valoros! Pe de o parte se formau creatorii, pe de alta, criticii. Rolul meu a fost să îi stimulez, să-i ascult, să le dau încredere, pentru că ei chiar făceau literatură, chiar frământau limba română, chiar croiau haină nouă din cuvinte vechi. Apelasem, probabil, semiconştient, la maieutică. Eu „moşeam” naşterea unor creatori de limbă. Am prefaţat, am tipărit volume colective de versuri ale cenacliştilor, dar şi peste 10 volume individuale. Versuri, proză, teatru, toate excelente. Într-un anumit fel eu nu am predat limba română – eu am „născut” creatori de limba română.
– Care este partea aplicativă a obiectului aflat la prima rubrică din catalog? (Limba şi literatura română)?
– Nici pe departe definiţiile şi regulile, excepţiile şi analizele morfo-sintactice seci sau comentariile, învăţate pe de rost, Doamne fereşte, precum Trăsnea! Partea aleasă, vie a limbii este folosirea creativă a lexicului, a gramaticii, mai exact realizarea textelor literare. E bine să fii „consumator” de literatură, dar e nemaipomenit să fii creator de text literar! La una din ediţiile Concursului Epistolar, organizat cândva de Poşta Română, o fetiţă din ciclul primar a luat premiul I la etapa naţională şi lucrarea ei a participat la faza internaţională. A ocupat locul al II-lea şi a fost invitată, cu profesoară cu tot, la Beijing, la premiere. Hm! Ne-am uitat pe hartă – O, ce departe e China!; ne-am uitat în portofel(?!) şi am constatat că nu putem să ne bucurăm de festivitatea de acolo. Lucrarea Alexandrei, reprezenta continentul Europa, dar noi eram ai nimănui! Am primit diploma prin poştă. Am fost foarte mândră de ea, deşi nu am înţeles din toate semnele acelea ciudate decât numele domnişoarei câştigătoare, şcolăriţă în clasa a II-a. Fetiţa de atunci m-a invitat anul trecut la premiera, pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, unei piese scrisă de ea… Asta a fost nota mea! Şi profesori primesc calificative, doar că ele vin după 15-20 de ani…
– Succesul trebuie consolidat în permanenţă?
– Succesul e ca linia orizontului – trebuie în permanenţă să mergi către el. Le-am explicat copiilor faptul că: activitatea elevului se compară cu ceea ce face o albină – adună grăunte cu grăunte de polen ca să obţină mierea şi – când a umplut o căsuţă – o ia de la capăt, respectând o disciplină militară. Asta e şcoala! După mine, succesul înseamnă, mai ales în cazul unui dascăl, să dăruieşti din tine, din cunoştinţele, dar mai ales din sufletul tău. Şi lucrul acesta trebuie făcut cu sinceritate şi cu dragoste. Deşi nu doream, bănuiam că o să ajung aici. Cea mai de preţ însuşire rămâne dragostea! Copiii se cresc şi se educă aşa, cu multă, multă înţelegere şi iubire! Succesul e de multe feluri. Un dascăl premiat de minister – este un om de succes! Un dascăl cu mulţi olimpici – este, de asemeni, de succes! Un cadru didactic prin mâna căruia au trecut, să zicem, doi miniştri – e un dascăl de succes! Dar dascălul de succes, în viziunea mea, e mai ales acela care, peste ani, când nu mai e la catedră, primeşte mulţumirile unui fost elev şi nu neapărat acesta era premiantul clasei.
– Ce vă face fericită?
– Sunt câteva lucruri care mă fac fericită. Când eram mică, îmi închipuiam că în Rai eşti pe deplin fericit şi locul acela mi-l imaginam ca un palat plin-plin-plin de cărţi, de prăjituri şi de copaci înfloriţi; cu timpul s-au mai adăugat câteva elemente: cafeaua şi prietenii mei – elevii. Mă fac fericită: mesajele copiilor (foştii elevi), vizitele cu pruncii lor de mână, succesele pe care le obţin în profesiile alese. Mă face fericită şi nefericită acest interviu care mi-a oferit prilejul de a plonja în trecut şi a-mi întări convingerea că nu este altă profesie mai generoasă decât aceea de dascăl. De ce şi nefericită? Pentru că nu am atâta spaţiu încât să vorbesc despre fiecare copil cu care am lucrat de-a lungul timpului şi cred că nu am apucat să le mulţumesc tuturor că le-am fost profesoară, … că mi-au fost profesori. Am învăţat atâtea lucruri de la copii, încât pot spune că alături şi împreună cu ei am devenit un dascăl mai bun.
– Citiţi mult? Ce recomandări de lectură aveţi?
– Nu citesc cât aş vrea! Dar, o, Doamne, cum aş putea trăi fără să citesc? Zilnic, de la 11-12 noaptea la ora două, când oraşul doarme, am „întâlnire” cu personaje surprinzătoare şi toaate coboară tiptil din paginile cărţilor şi stăm la sfat uneori până în zori. Îmi place şi literatura română, dar şi cea universală, literatura contemporană, dar şi cea clasică. Ba, în ultimul timp, sunt pasionată de fizica cuantică şi de astronomie, de teoria Big Bangului, ehei şi câte mă mai atrag…
– Ce îmbunătăţiri se impun actualului sistem de învăţământ?
– Aş trece prin sită tot noianul de informaţii şi aş lăsa cam o treime din materie. Aş da ore în care profesorul să fie elevul elevilor săi! Şi… aş cam scoate cataloagele şi notele. S-ar putea face un învăţământ de înaltă calitate şi fără constrângeri! Profesorilor tineri le-aş sugera să adapteze metodica la o generaţie profund diferită de cele anterioare, să se copilărească, să apeleze la tehnica modernă pentru desfăşurarea orelor şi să facă multe activităţi extraşcolare ca să cunoască sufleţelele cu care lucrează. Este vital.
– Cum ne căutăm chemarea?
– A chema înseamnă că cineva sau ceva te invită să mergi într-o direcţie anume. Nu cred că trebuie chiar să „căutăm”, ci să deschidem mai multe uşi şi vom ajunge unde ne este menit. Dar aici are şi şcoala un rol deosebit. Ar trebui gândit un sistem care să descopere abilităţile şi afinităţile fiecărui copil şi „chemarea” se va împlini. Fiecare fiinţă are în ea un grăunte de aur, dascălul este un explorator – caută comori vii, este un grădinar – îngrijeşte cu răbdare, este un bijutier – cizelează materialul grosier ca să scoată la lumină diamantul. Cel dintâi şi cel mai mare dascăl a fost Iisus Hristos, de aceea era numit Învăţător. Cu ce a „operat” el? Cu iubire de oameni! Bieţii de noi, încercăm, încercăm, încercăm… copii palide, dar exemplul Lui este copleşitor!
– Care este sensul unei existenţe?
– Complex şi dificil e răspunsul, dar am să procedez ca şi cum aş avea în faţă nodul gordian. Să iubeşti copiii, să ai încredere în ei, să faci cu dragoste tot! În clasă, iubirea elevilor se simte în podul palmei. Şi asta nu e o metaforă! Copiii vin la şcoală pentru ca dascălii să le descopere talentele, disponibilităţile şi abilităţile pe care le au şi să-i pună în valoare. Este esenţial şi obligatoriu. Este onorant!
– Prietenia-i nobilă sau devine nobilă pentru că nu urmăreşte nimic. Aveţi prieteni?
– Am câţiva prieteni, nu mulţi! Mi-e frică de prieteniile profunde, adevărate pentru că presupun o fuziune aproape totală: preiei durerile, împarţi bucuriile, dar mai ales dăruieşti, te dăruieşti! Sunt onorată de prietenia unora dintre foştii elevi şi colaboratori. În 44 de ani de carieră s-a separat grâul de neghină!
– Frumuseţea mai salvează lumea, aşa cum spunea Dostoievski?
– Dacă nu este dublată de bunătate, respect şi înţelegere, frumuseţea, numai frumuseţea fizică, nu salvează lumea! (Dar pot eu să-l contrazic pe marele Dostoievski?? Literatura rusă e fascinantă şi pe nedrept marginalizată!) Un robot (o păpuşă în fond) poate fi frumos, ca aspect, dar nu salvează lumea, ba dimpotrivă, poate fi programat pentru a distruge. Şi pe Facebook sunt atâtea domnişoare frumoase, dar… dacă citeşti ce şi cum scriu… te sperii. La microscop nici Covidul nu-i urât… seamănă cu o broşă cu rubine, şi…??? Dacă avem în vedere frumuseţea interioară – şi la asta cred că se gândea scriitorul rus, atunci e altceva… Frumuseţea de dincolo de frumuseţe poate salva lumea. Oare suntem capabili să o vedem???
A consemnat Violeta MOŞU