Dialogul care urmează a fost provocat de un nou roman semnat de cunoscutul scriitor Constantin Munteanu, Tamara şi demonii, vol. I – Demonul iubirii; vol. II – Demonul Puterii, a apărut recent la Editura Cetatea Doamnei din Piatra-Neamţ. Autor de romane, piese de teatru, de scenarii cinematografice, prozatorul Constantin Munteanu şi-a susţinut talentul printr-o muncă istovitoare şi conştientă. Scriitor cu demnitate, care a trecut prin viaţă onest, consideră că succesul vine atunci când cititorul se regăseşte măcar puţin în cele scrise.
– Noul dumneavoastră roman are acelaşi personaj de prim-plan, Mihai Vlădeanu, pilonul central, aş spune, al universului operei lui Constantin Munteanu. Să dăm crezare lui André Gide? Cei mai prolifici scriitori au scris o singură carte, cartea vieţii lor?
– Eu am îmbunătăţit întotdeauna citatul, spunând „cartea universului lor”. De altfel, Mihai Vlădeanu, eul interior al autorului, ceea ce toţi numesc generic alter ego, îmi dă prilejul, ca scriitor, să traversez lumea în care am trăit şi despre care depun mărturie, neînregimentat. Trebuie să precizez că eu, ca scriitor, am pornit în siajul tinerilor furioşi englezi, care mi-au marcat tinereţea. În special John Osborne, cu Priveşte înapoi cu mânie, piesă din care am reţinut, ca pe un far călăuzitor, expresia: să scriu cu flăcări de un kilometru, de aceea am şi fost primit cu braţele deschise prin redacţiile de Teatru ale TVR-ului, Radioului şi ale diferitor teatre profesioniste, cărora le trimiteam piesele mele. Aduceam un suflu nou, doar că cenzura tăia pe rând lungimea flăcării, ajunsă mai totdeauna o pâlpâire, de nu-mi mai recunoşteam opera, aşa c-o uitam în vreun sertar, ori o aruncam.
– Care sunt căile prin care vă apropiaţi de un personaj? Vedeţi personajul, vă imaginaţi cum se mişcă, cum gândeşte, cum vorbeşte, ce ritm interior are?
– Pornesc, de obicei, de la o întâmplare, apoi, pe măsură ce faptele se conturează, le leg ori le inserez acţiunilor din romanele precedente; de aceea toate romanele mele constituie epopeea unor personaje, cu Mihai Vlădeanu în prim-plan. Este mărturia mea despre secolul prin care am trecut.
– Cariera dumneavoastră se compune dintr-un mozaic de experienţe, care par să nu aibă nici o legătură între ele – şi totuşi, la o privire mai pătrunzătoare, se dezvăluie ca fiind complementare.
– Aţi intuit excelent: mozaicul de experienţe a şlefuit diamantul, ori măcar piatra preţioasă a vieţii personajului Mihai Vlădeanu, a universului său, atât exterior, dar mai cu seamă cel sufletesc, ce-i dă verticalitatea dorită de autor.
– De obicei, scrieţi despre persoanele pe care le ştiţi?
– De la persoanele întâlnite, dacă au avut ceva aparte, am luat ceea ce mi s-a părut a avea valoare literară, spre a o zidi în cele compuse de mine la masa de scris.
– Cum sunt cititorii de astăzi? Vă gândiţi la ei când scrieţi?
– Greu de spus cum sunt; lumea este acaparată de audio-vizual, în special de cel de slabă calitate, cu crainici de ştiri cu o vorbire apocaliptică. La întrebarea aceasta răspunsul corect îl pot da profesorii de Română, de pe mâna cărora ies viitorii „cetăţeni” ai ţării, ai lumii, că acei plecaţi peste hotare n-or duce toţi pe tălpi colbul ţării, dar lumina din sufletul lor, sădită prin lectură, cu siguranţă! De aceea mă străduiesc să le spun adevărul celor care mă vor citi.
– De ce aveţi nevoie ca să scrieţi?
– De inspiraţie, mai întâi, de dragostea pentru pagina albă căreia să-i dăruiesc subiectul, de liniştea ori tumultul creaţiei şi, în final, de ceva bani, să-mi public cărţile. Vremea când câştigai ceva, măcar cât să acopere costul hârtiei de scris şi costul dactilografierii, a apus cam de pe la mijlocul anilor ’90, când dragostea de carte a intrat în uitare.
– Vă place să vă recitiţi cărţile?
– Da. Să pot exclama versul lui Minulescu: „M-am regăsit, ce dor mi-era de mine” şi să nu greşesc în conectarea/inserarea noului roman în curgerea fluviului celor scrise de mine anterior.
– Succesul, în cazul unui prozator, e un cuvânt-giruetă?
– Succesul vine când cititorul se regăseşte măcar puţin în cele scrise. Iar eu am avut destule momente de bucurie, create de părerea celor ce mi-au citit cărţile. Pot trece la capitolul „succes” faptul că, după prima mea piesă de teatru, Iubirea mea cu zurgălăi, premiată în decembrie 1972 la concursul de teatru TV pentru Televiziune, transmisă în martie 1973, cu cea mai bună presă în revistele literare de mare audienţă ale vremii, am fost dat disponibil cu preaviz – cred că singurul – din Săvineşti, cu prilejul restructurările din primăvara acelui an. Apoi, apariţia romanului Ziua magnoliilor viscolite la Cartea Românească, condusă la acea vreme de Marin Preda, 1979, a prilejuit o lansare în sala de festivităţi a CFS-ului Săvineşti, ocazie cu care, o doamnă din elita „doamnelor” din uzină, a luat cuvântul „partinic”, acuzând romanul că „nu-i reprezentativ pentru realizările şi succesele uzinei”. Norocul meu a fost semnul discret să mă abţin de la orice replică al oamenilor de cultură Valentin Ciucă şi Constantin Tomşa, care au luat imediat cuvântul, precizând că Săvineştiul se regăseşte foarte bine în monografia ce tocmai apăruse. Iar mai târziu, Valentin Ciucă a scris în prefaţa la ediţia a doua a romanului, în 2010, la Editura Junimea: „Peste ani, singura mărturie reală despre Citadela chimiei româneşti va fi reconstituită doar din paginile romanelor scriitorului nemţean.”
– Cu cât înaintăm în vârstă, lupta se dă tot mai mult cu noi înşine? Simţiţi aşa?
– Evident! Simt că trebuie să fiu sincer cu pagina albă şi, prin ea, cu cititorii.
– În cazul dumneavoastră, când apare adevăratul text, la prima scriere, la a doua…?
– Pe la o treime din roman, în timpul scrierii, îmi este conturat deja finalul, pe la jumătate, destinul personajelor iar la final, este gata conturat. Urmează anii de cizelare, de îmbogăţire a caracterelor, implicarea acţiunilor în conturarea ori îmbogăţirea altor acţiuni – foarte rar mă văd nevoit să recitesc fragmente din romanele mai vechi, să nu fac gafe. Spre exemplu, în prezentul roman am inserat un fragment din primul meu roman, Amintiri din Cartierul Lenin, scris în 1971, dar publicat abia în urmă cu 2-3 ani, pentru că acţiunea acelui fragment se petrecea şi avea un ecou, mai mic, e drept, în „Tamara şi demonii”.
– Ce sunt traumele creaţiei? V-aţi confruntat cu ele?
– Într-un fel, am răspuns mai sus, răspuns la care trebuie adăugat efortul de la masa de scris, chinul îndelungat de-a găsi „cuvântul ce exprimă adevărul”, dimineţile în care mă ridicam de la masa de scris şi trebuia să plec la uzină. În plus, ori în primul rând, – şi am ceva semne – ştiu că nici demnitarilor locali nu le convenea ceea ce scriam, ei fiind învăţaţi cu laudele deşănţate din ziare. Privirea acidă ori măcar critică nu era admisă nici în şedinţele de partid. A o face în literatură, era deja o crimă de lezmajestate. Lezmajestate de partid (râde!).
– Destui specialişti consideră că actualul „boom” informaţional este mai degrabă un neajuns, că una dintre cele mai uzuale greşeli este a crede tot ce citeşti. Cum selectăm esenţialul?
– Vina porneşte de la degringolada din Învăţământ, este şi a presei literare şi ajunge, ca un bulgăre de zăpadă, la programul haotic şi de slabă calitate a televiziunilor – opiu pentru popor, vorba lui Marx –, ce mănâncă orice fărâmă de timp liber a oamenilor – un tranchilizant dat pentru a adormi vigilenţa oamenilor cărora li se fură Patria. Aţi auzit ceva negociere despre Cultura României la intrarea în UE? Eu, nu! Adesea îmi recit poezia lui George Coşbuc, Noi vrem pământ!, mai cu seamă versul: Pe fete ni le ceri, dar tare mă tem că se poate ajunge şi la: De-avem un cimitir în sat,/ Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug…
– Mai este literatura absolut indispensabilă oamenilor?
– Desigur! Din Antichitate, de la scriitorul Terenţiu ştim că Scripta manent, iar mai de curând, cu vreo jumătate de secol în urmă, Tudor Muşatescu spunea: „Când cărţile se vând greu, oamenii se vând uşor, iar ţara se dă pe degeaba”.
– Acum, când aţi plecat definitiv din Piatra-Neamţ, să fiţi alături de copii şi de ajutor nepoţilor, n-o să vă fie dor de Teatrul Tineretului?
– TT nici nu cred că ştie că are câţiva dramaturgi de valoare în oraş – e poate singurul teatru din ţară care nu a promovat niciun „autor local”, citatul din Biblie i se potriveşte de minune şi acum.
– Cum vă simţiţi acum, ca „bucureştean”?
– Ca la 76 de ani, în plină pandemie… Nostalgic după anul 1969, anul terminării facultăţii, când plecam din capitală fericit că văzusem mai toate piesele de teatru de pe scenele ei, mai toate filmele ce intraseră pe ecranele bucureştene, că frecventasem cu drag Cenaclul Labiş, că scrisesem câteva piese de teatru care îmi deschiseseră uşi la secretariatele literare ale unor teatre mari… Nostalgic după lecturile de atunci, după cursurile unor mari profesori de la Facultatea de Litere, după gustul libertăţii descoperit de un fost elev venit din Iaşi, de la Liceul Internat „Costache Negruzzi”, de unde se putea ieşi în oraş numai cu bilet de voie…
(N.R. – Lipsa spaţiului ne-a silit să renunţăm din o bună parte a acestui dialog. Interviul integral poate fi citit pe adresa – http://dordeneamt.ro/2021/12/06/constantin-munteanu-scriitor-simt-ca-trebuie-sa-fiu-sincer-cu-pagina-albă.)
A consemnat Violeta MOŞU