Ce se întâmplă cu sistemul educaţional din România? De ce citim şi auzim despre atâtea reforme? Sunt ele o consecinţă a lipsei de coerenţă şi consecvenţă? Care e situaţia şcolii româneşti? Are şcoala datoria de a le antrena copiilor competenţe intelectuale care nu pot fi antrenate acasă? Trebuie şcoala să risipească ignoranţa care nu poate fi risipită acasă, mai ales în condiţiile unei societăţi în care ordinea socială a fost dată peste cap de o mobilitate socială rapidă bazată nu pe muncă şi merit, ci pe bani obţinuţi din „descurcat” şi „ţepe”? Sau, poate, şcoala nu-i poate pregăti pe copii nici măcar pentru viaţa şcolară, pentru că e complet lipsită de consecinţe: regulamentul şcolar nu se aplică, notele se negociază, profesorii sunt fie „cumpăraţi”, fie intimidaţi sau chiar asaltaţi de elevi şi de părinţii lor?
Iniţial, văzând fragmentar sau aleatoriu starea învăţământului românesc, ai putea crede că trăim într-o societate dominată de o instabilitate cu accente de haos, aflată în căutarea unei identităţi, şi că, de ani buni, generaţie după generaţie se sacrifică ori sunt sacrificate pentru descoperirea acestui destin „mai bun” în viitor. Asta pentru că nimeni nu pare a mai avea răbdarea de a discerne faptele aşa cum se petrec ele, de a le aşeza într-o rânduială, nu doar pentru a le înţelege, ci şi a le prezenta şi explica celorlalţi. Şi totuşi, despre sistemul educaţional din România cu toate ale lui, aşa cum se petrec de trei decenii încoace, mai există oameni preocupaţi, intelectuali care nu doar că analizează documentat, atent şi echilibrat, făcând referire la situaţia europeană şi globală în general, ci prezintă şi soluţii concrete, punctuale pentru a se păstra o structură identitară naţională, românească, necesară dacă nu obligatorie, pentru a răzbate ca naţiune în noua lume. Unul dintre aceştia este Mircea Platon, care şi-a asumat acest demers inedit şi anevoios, chiar dificil.
În anul 2020, într-o discreţie şi tăcere care ar trebui să îngrijoreze, apreciatul om de cultură, profesor şi gânditor ieşean, doctor în istorie, a publicat volumul „Deşcolarizarea României. Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii învăţământului românesc”, la Editura „Ideea Europeană”. Cartea, care provoacă prin însuşi titlul ei, este structurată în patru capitole şi prezintă o analiză/anchetă bazată pe documentele publice existente fie în formă fizică, fie digitală, accesibile oricui este curios, interesat sau sceptic. Titlul fiecărui subcapitol este elocvent, dar nu suficient, pentru a înţelege conţinutul volumului: „România, între defrişarea munţilor şi defrişarea minţilor”, „Criza antropologică a societăţii româneşti şi impactul ei asupra şcolii”, „Elitele şi conştiinţa naţională”, „Şcoala independenţei naţionale”, „Educaţia creativă: şcoală de proletari”, „Reforma învăţământului şi extremismul politic”, „Reforma pe şest şi noul bir în copii”, „Tactica sistemului de învăţământ pârjolit”, „Ministerul Educaţiei Artificiale”, „Democraţia manualelor, democraţia după manuale. Studiu de caz”, „Şcolile profesionale şi România politizată”, „Modelul suedez de ţară şi modelul finlandez de educaţie”, „Expertul şi geniile. Confiscarea copiilor”, „EUrouniversităţile şi dispariţia elitelor naţionale”, „Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii reformei” şi „Concluzii pentru mâine”. Parcurgerea textului şi, îndeosebi, a notelor de subsol care domină unele capitole (aş îndrăzni o paralelă, pentru a înţelege sensul acestora, cu notele părintelui profesor Dumitru Stăniloae la oricare dintre volumele „Filocaliei”) deschide o fereastră către o altă înţelegere şi abordare a sistemului educaţional românesc, supus unor reforme şi înnoiri continue decât cea promovată în spaţiul public.
În anul 2022, la aceeaşi editură, Mircea Platon îşi defineşte perspectiva asupra acestui subiect scriind încă un volum, se pare ultimul pe această speţă, intitulat la fel de bătăios: „Cominternul educaţional şi deşcolarizarea digitală,” o carte la fel de densă şi bogată în informaţii, cu două capitole mari, respectiv „Starea de fapt” şi „Perspective digitale”, un amplu studiu „Despre caracterul activ, multistratificat, transdisciplinar, integrativ, hibrid, civic şi creativ al miracolului educaţional operat de experţii internaţionali în Afganistan sau Mică gramatică a dezastrelor educaţionale”, „Şcoala înainte şi după Covid”, „Ion Popescu şi şcoala românilor”, „Există un Comintern educaţional?”, „Şcoala suveranităţii naţionale” şi „Gând final”. Despre acest al doilea volum, profesorul Arthur Suciu, doctor în ştiinţele comunicării, scria într-o postare pe pagina personală din luna mai a. c. următoarele: Mircea Platon spune: un învăţământ pentru locuire, nu pentru înlocuire, adică pentru români care să trăiască, să locuiască în ţara lor, nu care să plece în lumea mare, fiind înlocuiţi de alţii.
Planurile actuale sunt pentru înlocuire. Mircea Platon militează convingător pentru învăţământul clasic, bazat pe carte, şi împotriva înghiţirii sale, prin digitalizare, de către sistemul mediatic online. Platon nu e anti-tehnologie, ci e împotriva transformării tehnologiei în scop în sine, mai exact în punerea învăţământului la remorca Big Tech. Pledoaria sa e foarte informată, ca de obicei. Platon are o deosebită capacitate de a găsi informaţii valide pe toate continentele, în rapoarte ale instituţiilor internaţionale etc. Remarcabil mi s-a părut studiul despre reforma învăţământului în Afganistan, care, pe lângă faptul că a fost realizată cu o contribuţie a unor experţi români în educaţie «integrativă », seamănă foarte tare cu reforma din România.
O carte incomodă. Dacă o citeşti, înţelegi exact de ce a crescut analfabetismul funcţional şi de ce reforma învăţământului merge în direcţia în care merge. Dar, mai ales, înţelegi ce trebuie să fie făcut. Este o carte-program pentru salvarea României printr-un învăţământ bun, îşi încheie mesajul expertul în comunicare publică.
Putem afirma fără nici un dubiu că avem două cărţi-eveniment, două lucrări elaborate, gândite şi asumate; fără exagerare, am putea spune cărţi iconice într-un domeniu esenţial: educaţia. Asta, evident pentru cine vrea să desluşească şi să înţeleagă misterul reformelor din învăţământul românesc.
Constantin GHERASIM