Ceva se întâmplă totuşi. Se-ntâmplă. Ne facem poze la bustul lui Eminescu de la Putna şi poza asta trece într-un album care va încerca să le spună urmaşilor noştri cine am fost noi, ce am făcut, ce am ştiut şi pe cine-am ştiut, care ne-au fost valorile, reperele şi ce am căutat tot lăsând în urma noastră drumuri, locuri şi timpuri. Acolo, în poza de la bustul lui Eminescu, suntem, de multe ori, cu cei dragi, iar opţiunea devine una colectivă. Una de familie, dacă vreţi. Aceea de a adăuga veşnicie geniului în bronz şi de a ne lăsa străpunşi de fulgerul lui.
Aceleaşi poze şi la Teiul lui Eminescu. Cu copii pe braţe. Sau cu nepoţeii luminaţi de floarea de tei. Poze în care noi ne pierdem pe undeva, într-o umbră a lui şi într-o disperată-ncercare de a cuprinde bolta verde a unui copac cu istoria intrată în sevele-i şi cu înflorirea rămasă-n albume. Cu familia şi acolo. Într-o altă străfulgerare a geniului.
Când mergem prin parc, dintre multele lui alei o alegem pe cea a Clasicilor. Cu Eminescu întroienit de flori într-un ianuarie ocărât de copii. Că nu ninge şi că omului de zăpadă nu i se dă viză de călătorie în copilăriile lor. Miroase a busuioc pe Aleea Clasicilor. O fi fost cineva la biserică. O fi fost înainte ca să ajungă aici. Şi mergem printre poeţi, atingând cu-amintirile rimele. Ni se aud paşii pe caldarâmul vechi al unui manual de literatură, curioşi să ştim despre ce va fi oare lecţia următoare. Despre Eminescu e. Că s-a născut dintr-un răsărit de Luceafăr şi că acolo, în anii pe care i-a trăit, semăna foarte mult cu omul pe care îl vezi acum pe o stradă. Într-un palton neluat în seamă de vânturi. Într-o viaţă neluată în seamă de moarte.
E la nişte paşi de bustul lui Grigore Vieru. Vine un apus de soare la o vreme anume şi umbrele lor ne lasă să ştim că timpul trece şi trece necruţător. Umbrele lor pe cadranul cu umbrele noastre.
Peste câteva zile, peste numai câteva zile, alte întroieniri de petale se vor lăsa pe Alee. La bustul lui Grigore Vieru. Peste numai câteva zile. Ca să înţelegem cumva, la aceeaşi lecţie de literatură, că poeţii se nasc, dar poeţii şi mor.
Vom face poze iarăşi, ca şi cum am avea o Putnă aici. Cu Eminescu ridicându-se din valuri de crizanteme. Şi cu Grigore Vieru căruia îi dai „Buna ziua!” în plin Chişinău ca unui om în satul tău.
Ce se întâmplă totuşi, dacă la casa de cultură din Baurci-Moldoveni, un sat la fel de uitat de ninsori, s-a celebrat ziua poetului Mihai Eminescu ca o sărbătoare coborâtă din calendarele bisericeşti. Femei în vârstă cu cărţi deschise în faţa lor, femei în vârstă în ie şi în catrinţă au vorbit despre Eminescu.
Am tot căutat o explicaţie ca să-mi pot spune mie acum, de ce atunci când eram noi copii, acolo, în sat, pe Eminescu îl omagiau doar copiii? Nişte copii într-o clasă sau poate în coridorul şcolii, cu o foaie whatman prinsă-n piuneze la câţiva paşi de cancelarie. Nişte copii recitând poezii pentru care aveau deja nota cea mare-n agendă. Nişte copii recitând în faţa altor copii. Şi în faţa unei profesoare de literatură care nu a fost niciodată pe Aleea Clasicilor, niciodată la Putna, niciodată la Iaşi. Cu un tei care înflorea în alb-negru. Şi mormântul poetului cu tăcerea lui ajunsă în manuale. Cu Caragiale la nicio umbră de pom de el. Cu Sadoveanu. Aproape. Că trec narcisele de la o cruce la alta. Când vin primăverile. Se spunea doar că a murit Eminescu. Într-o zi. Într-un an. Nimic despre mormânt. Ar fi trebuit, altfel, să ştim că e înmormântat la Bucureşti. Ar fi trebuit, dar se tăcea.
Şi când copiii de-atunci ajung să fie oamenii vârstnici ai unui sat, ajung să poarte ie şi să poarte catrinţă, de ce nu ar fi tot atât de firesc să se întâlnească într-o zi de cincisprezece ianuarie în jurul unei cărţi de poezie. O carte care poartă pe copertă un arbore. Un arbore care a devenit poză de paşaport. Un paşaport prin care ne identificăm ca literatură, cultură şi gândire.
Şi pare firesc acum să-i vedem celebrând. Sau, ca să nu fie prea concertistic spus, să-i vedem recitind nişte poezii, ascultând un poem, vorbind despre Eminescu. De aici şi poza aceea de familie la bustul lui Eminescu de la Putna. De aici şi poza noastră sub cerul de frunze al teiului din Parcul Copou, de aici şi buchetul de crizanteme-nflorite pe o filă de calendar scoasă de sub zăpezi. Pentru că poartă-n plămâni pulberea astrului şi colbul manualului de literatură. Nu aparatul Roentghen detectează pulberea asta. Nu. O găsim doar cu tâmplă şi o găsim doar cu ce e sub ea. Şi, aşa cum avem o fişă medicală pe undeva, avem, cred, şi una pe care se poate citi urma lecturilor, a adevărurilor şi a contactului nostru cu ceea ce ne reprezintă şi care ne strecoară sub aripi traiectoria zborului.
Înţelegem, după câte se-ntâmplă acum şi după câte le puteam constata astăzi cu uşurinţă, că şcoala şi doar şcoala este singura poartă prin care Eminescu ajunge în conştiinţa noastră. Cu puţinul cât ni s-a spus, cu prea atenta selecţie a poeziei, cu multul, preamultul Eminescu tăcut sau ascuns în spatele unor poezii de dragoste şi în spatele unui poem, e totuşi o poartă deschisă continuu. Şi e explicaţia pe care o căutăm pentru acea seară închinată lui Eminescu într-un sat în care parcă ai aştepta să vezi femei care torc, femei care deapănă amintiri despre hore. Şi e explicaţia pe care o căutăm pentru poza de lângă bust, pentru poza de lângă tei, pentru florile lipite într-un miez de iarnă de foaia rece-a granitului.
Ceva se-ntâmplă totuşi. Numai că nu se întâmplă de azi. De când îl citim pe poet se întâmplă. (N.R. Sursa: Limba română, Nr. 1-2, anul XXXIII, 2023)
Constantin OLTEANU