Redivivus înseamnă în latină reînviat. Asta ştiam, pentru că am făcut ceva latină în tinereţe dar, cercetând, am aflat că sensul metaforic al cuvântului l-a dat Cicero, expresia lapis redivivus (piatră reînviată) aparţinându-i. Extrapolaţi.
Când scriu asta, mă gândesc că primul lucru care mi-a trecut prin cap după cortina finală a Festivalului de Teatru de la Piatra-Neamţ a fost o frază din Evanghelia lui Luca: căci fratele tău acesta, mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Prilej de bucurie pentru cei prezenţi la ceremonie. Şi la Festival.
Al treilea descălecat a fost, de fapt, primul titlu pe care ar fi trebuit să-l poarte aceste rânduri, dar le-am văzut pe condicăresele zilei afurisindu-mă doct, cu agheasmă Chanel şi am renunţat.
Ideea era, totuşi, următoarea: prima descălecare, sub Ion Coman, fixa în 1969 reperele unui „Festival al spectacolelor de teatru pentru tineret şi copii”, a doua, sub Nicolae Scarlat, încerca în 1991 să se deschidă către Europa (cu strălucire în directoratul lui C.D. Borcia, dar poticnindu-se în cel al Gianinei Cărbunariu), iar cea de a treia descălecare, de anul acesta, nu începe sub un cap încoronat, ci sub coordonarea secretarului literar Genţiana Ionescu. Spun asta pentru că, din motive obiective, cei doi manageri interimari ai teatrului înscăunaţi după iulie 2024 – artistul plastic Radu Cristian Macavei şi actriţa Gianina Cătălina Ene -, nu s-au putut implica prea mult în pregătirea festivalului, iar sarcinile organizatorului presupuneau – ca într-un timp mai scurt de două luni, pe un buget încă nedefinit, să propună un repertoriu şi un calendar al festivalului (lucruri care, de regulă, se stabilesc de pe un an pe altul!). Şi, ceea ce era cel mai important, trebuia să demonstreze că această ediţie a Festivalului ia distanţă şi se dezice, de ciomăgeala ideologică, umbrela teatrului comunitar şi viziunea politically correct abordate în ultimele cinci ediţii. S-a renunţat deci la trupele de strânsură şi dramaturgii de cartier, la repertoriul heirupist, la amatorismul zgomotos, pledându-se pentru profesionalism şi valoare perenă.
A rezultat un program al Festivalului în care erau invitate teatre prestigioase din ţară şi, din Capitală, teatrele: Naţional Ion Luca Caragiale, Comedie, Odeon, Nottara, Metropolis, Lucia Sturdza Bulandra, precum şi Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Chişinău, cu spectacole de top sau foarte proaspete. În acelaşi timp, nu au fost uitate teatrele cu producţii destinate în special copiilor: Teatrul de Animaţie Ţăndărică Bucureşti, Teatrul Magic Puppet Cluj-Napoca, Teatrul Luceafărul Iaşi şi Teatrul pentru Copii şi Tineret Gong Sibiu.
Au semnat spectacole cei mai importanţi regizori ai momentului, toţi foşti (şi viitori?) colaboratori ai Teatrului Tineretului: Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, Radu Afrim, Theodor-Cristian Popescu, Vlad Cristache, Bobi Pricop, Alexandru Mâzgăreanu, şi am regăsit pe scenă foşti actori ai scenei noastre: Oana Pellea, Paul Chiribuţă, Lucia Ştefănescu. Şi, pentru că veni vorba de vedete, nu putem să uităm prezenţele de marcă ale acestei ediţii: Dorina Lazăr, Marius Manole, Marius Bodochi, Vlad Zamfirescu, Adrian Titieni. Adaug, la sfârşit, pentru certificarea valorii competiţiei (!?!) numele dramaturgilor şi scriitorilor prezenţi pe afiş: Shakespeare, Molière, Cehov, Gogol, Goldoni, Teodor Mazilu, Mihail Bulgakov, Antoine de Saint-Exupéry ş. a.
Despre propunerile repertoriale, nimeni nu poate face o sinteză mai bună decât Genţiana Ionescu: „vom vedea poveşti despre oameni care caută oameni, neîncetat, iubire în toate formele ei, viaţă pur şi simplu, luciditate şi umor, confuzii identitare, happy-end-uri provizorii, personaje care se îndrăgostesc printre ruine şi refugiaţi, o lume în care expediţiile nu mai au sens fiindcă totul a fost deja descoperit, oameni care retrăiesc, la infinit, aceeaşi zi, mituri personale şi adevăruri alternative, locuri ale copilăriei de altădată, societăţi care par să stagneze, apeluri decente la cunoaşterea adevărului istoric, distanţe dintre noi care cresc şi descresc odată cu fiecare alegere, cu fiecare vis, cu fiecare întâlnire, poveşti minunate despre prietenie, moralitate, putere şi iertare, dezintegrarea lumii, care are loc la vedere, treptat, aproape inobservabil – spectacole care îţi vor pune inima la locul ei.”
Suficient? Cred că DA.
Nu-i aici locul unei analize exhaustive a calităţii spectacolelor – lumea s-a săturat de dinozauri – dar o să spun că spectacolele lui Andrei Şerban (A douăsprezecea noapte – Teatrul Dramatic Constanţa) şi spectacolul concert semnat de Ada Milea (Jungla – Teatrul pentru Copii şi Tineret GONG Sibiu) m-au uns drept la inimă. („Ce criteriu e ăsta?”, strâmbă din nas condicăresele cu agheasma…) Şi o să mai spun că au fost spectacole care m-au ţinut în priză (Afrim, Dabija, Vlad Zamfirescu), după cum au fost şi altele cu derapări de regie şi actori care (încă!) mai fac cu ochiul publicului (Hadârcă, Leta Popescu).
Trăgând o line constat că: Publicul nemţean e interesat de teatru (vreo cinci spectacole au avut câte două reprezentaţii!), e avizat şi, în general instruit. Dramaturgii clasici rezistă superb, dacă intră pe mâini bune (Şerban, Dabija) şi se vor descurca binişor în continuare. M-am bucurat, urmărind reacţiile publicului, de interesul cu care a fost receptat Teodor Mazilu (mai puţin finalul de la Mobilă şi durere stricat de lipsa de măsură a regizorului). E un semn bun, chiar şi pentru repertoriul Teatrului Tineretului. Dar cel mai tare mi-a plăcut Jungla, Ada Milea fiind un artist complex, care trebuie ţinut mereu aproape. Şi, în general, spectacolul pentru copii nu trebuie să lipsească din nicio stagiune.
O ultimă remarcă: Mi s-a părut tonică şi de bun augur prezenţa dlui Daniel-Vasilică Harpa, preşedintele C. J. Neamţ la conferinţa de presă provocată după festival. Nu cred că a fost o vizită protocolară, ci una de suflet, una de luat în posesie problemele grave ale judeţului. Imaginea şi cultura nu sunt gratuite, iar luciditatea intervenţiei domniei sale mă face să cred că a înţeles acest lucru.
Mircea ZAHARIA