L-am cunoscut pe Dinu Huminiuc, pictorul, pe la începutul anilor ’80. Primul lucru pe care l-a făcut, cu gestul unui boier care tocmai îşi lichida o avere care îl împovăra, a fost acela de a-mi dărui o lucrare. Era „reprezentat”, în lucrare, un snop cu spice de grâu legat zdravăn cu tot felul de curmeie bine dirijate artistic pe trupul bietului mănunchi de spice. Lucrarea era de dimensiuni impresionante, vreo doi metri pătraţi de sticlă ascundeau cartonul (made „Comuna din Paris”!) pe care se dezlănţuise inspiraţia lui Dinu. Ştiam că e un protest, că în ţara asta, în lumea asta, în viaţa asta până şi pâinea e legată, e crucificată, că noi înşine ne crucificăm pentru ea, că de sub legăturile care exprimau neputinţa numai ideea, numai imaginaţia, numai speranţa mai puteau pluti într-o „derivă de libertate”. Că, filosofam noi pe atunci, drama nu e să mori sub un pod din Paris, drama e să nu ai posibilitatea să ajungi acolo.
Dar „grâul crucificat” al lui Dinu s-a eliberat repede din legăturile strânse brutal pe mistica lor înfăţişare, pentru că nişte „domni hoţi” mi-au spart garsoniera de domiciliu şi au furat, între altele, sticla de doi metri pătraţi, numai bună de acoperit un ochi de geam, sfâşîind deloc delicat cartonul cu bietul meu snop prea strâns legat şi care a devenit, astfel, liber. De atunci (dragă Dinule), cred că snopul s-a făcut lan, lanul s-a făcut Bărăgan, Bărăganul s-a făcut Europă…! Şi dacă prin sticla aceea nişte oameni au văzut, o vreme, soarele urcând sau scăzând, au văzut lumea izbindu-se de ţărmurile realităţii, ca marea la flux, înseamnă că tot ce e în jurul nostru e operă de artă, lucru asupra căruia am convenit, de altfel, de atâtea ori.
Apoi, preocupat să lege toate lucrurile de obârşia lor, Dinu Huminiuc s-a apucat de legat păsările de cer, să le crucifice, să le despartă de zborul lor, să le urmărească zbuciumul îndelung, ipostază cu ipostază. Ce făcea Dinu cu zborul păsărilor pe care le crucifica? Cred că punea la cale o evadare, zbor lângă zbor, nor lângă nor. Dar şi pasărea, ca şi omul îşi rezumă aspiraţia la aceeaşi morală: Când învaţă să zboare li se termină cerul. Evident că Dinu mi-a dăruit şi mie o pasăre crucificată, deposedată de zbor, legată şi însângerată pe o cruce care gemea sub povara morală a ceea ce reprezenta. Şi ar putea să pară o ciudăţenie să spun că după Revoluţie, în ultima secundă a unui an, când bătea ceasul eliberând timpul unui nou început, lucrarea s-a desprins de pe perete şi a căzut zdrobindu-se, aşchiile de sticlă intrând în trupul fragil al păsării care era, bineînţeles, neagră. Pasărea se eliberase, îşi regăsise ritmul zborului interior.
Se zice că jumătate de viaţă o pierdem, o risipim, apoi în cealaltă jumătate vrem să recuperăm ce am pierdut, să înţelegem ce am risipit. Artistul mai mult decât „civilul”, decât consumatorul de artă obişnuit, umblă să recupereze în numele tuturor. Dinu Huminiuc e un asemenea căutător febril al unor lucruri pierdute de toată lumea, dar numai de el resimţite ca pierdere. E vorba de noduri de lacrimi, de păsări care au încurcat cerurile, de umbre care s-au împietrit în aşteptarea unor chipuri pe care să le reprezinte, de frânturi de gânduri care n-au mai apucat să devină cuvânt, de bucăţi de peşte care n-au înotat niciodată în vreo mare şi au murit, neştiuţi, în ape mici, în bălţi fără nume. Când nu găseşti ceea ce cauţi, te apucă frica: lumea asta e prea mare! Dar când găseşti, în sfârşit, ceea ce cauţi, te apucă disperarea: înseamnă că lumea aceasta e, totuşi, prea mică! Că dacă te izgoneşte cineva, unde te mai ascunzi? Dacă te apucă urâtul, unde să mai fugi?
În situaţia asta pare să fie Dinu Huminiuc: a căutătorului care speră să descopere lucruri nemaivăzute, dar care ascunde iute ceea ce descoperă tocmai pentru a mai trăi o vreme cu speranţa, pentru a nu simţi că a ajuns la capăt de drum, de revelaţie chiar. Iar în locul vorbirii coerente, banalizată prin repetare, Dinu Huminiuc propune dialogul prin hieroglife, o formă la care nu e de ajuns mintea, e nevoie şi de inimă. Că spunea cineva, aproximativ, că fericirea omului e că are dreptul la cuvânt; drama începe din momentul în care chiar trebuie să spună ceva. Şi Dinu Huminiuc (doamnelor şi domnilor!), spune al naibii de apăsat ceea ce spune.
Adrian Alui GHEORGHE