Omul care a depus în 1948 suflet şi muncă pentru generalizarea învăţământului de 7 ani, fiind director şi profesor de limba română la Şcoala din Vânători Neamţ, Constantin V. Papuc s-a născut la 14 aprilie 1903 în comuna Boroaia, fiind ultimul din cei 12 copii ai familiei. După absolvirea a patru clase, Constantin Papuc rămâne în sat şi participă activ la viaţa colectivităţii, şi abia după ce împlineşte 17 ani, primeşte cu greu acceptul familiei şi, pregătit de învăţătorul Vasile Bondescu, intră la nou înfiinţata Şcoală Normală de la Fălticeni. La examenul de istorie, după ce a răspuns, profesorul l-a întrebat de ce n-a venit la şcoală mai devreme. Răspunsul a venit imediat la fel de prompt şi clar: lipsa mijloacelor, războiul, moartea mamei, tatăl bolnav. A fost admis al treisprezecelea şi la sfârşitul clasei întâi din cei 53 de elevi admişi, 3 s-au retras, 13 au fost declaraţi repetenţi, 23 corigenţi şi doar 14 au promovat. Între promovaţi, Constantin V. Papuc primea premiul al treilea. A primit premiul al doilea sau al treilea în toţi anii de şcoală.
Participă la concursul de limba română, similar olimpiadelor de astăzi organizat de Tinerimea Română, iar corul dirijat de I. D. Chirescu din care făcea parte a ocupat locul întâi pe ţară la concursul formaţiilor corale din licee şi şcoli normale.
La sfârşitul clasei a II-a vrea să treacă la seminarul teologic. Va mai avea o tentativă de a se transfera la Şcoala Normală din Piatra-Neamţ în clasa a IV-a, încercări soldate cu eşecuri; directorul şcolii de la Fălticeni refuzându-i cererea. În clasa a III-a a fost numit bibliotecar al şcolii.
Ca să poată pleca la cursurile de la Vălenii de Munte a împrumutat de la fratele său, Nicolae, calul şi căruţa, a făcut chirie şi rost de bani şi la 1 iulie 1924 era prezent la deschiderea cursurilor de către Nicolae Iorga în prezenţa regelui Ferdinand, ocazie cu care Iorga a spus: La Vălenii de Munte vin toţi cei care au ceva de spus, dar mai ales cei care cred că mai au ceva de învăţat, iar Constantin Papuc era unul dintre aceştia.
În clasa a IV-a a fost numit infirmierul şcolii. Îmbrăcat în haine împrumutate de la colegi a ţinut o avântată cuvântare la punerea pietrei fundamentale a Şcolii Normale din Fălticeni unde era prezent şi ministrul învăţământului, dr. Constantin Angelescu.
Termină şcoala în 1925 şi în vacanţa de vară îl primeşte pe Nicolae Iorga la Boroaia unde erau mulţi iorghişti. Se îndreaptă apoi din nou spre Vălenii de Munte unde stă numai până la 14 august deoarece pe 15 august trebuia să fie prezent la Şcoala Militară din Bacău, şcoală ale cărei cursuri le încheie la 13 februarie 1926. A urmat alte şase luni la Regimentul 13 Dorobanţi din Iaşi unde a susţinut examenul şi a fost avansat la gradul de sublocotenent.
După armată se prezintă în faţa comisiei pentru numire în învăţământ şi acceptă funcţia de director la Şcoala Boboieşti de unde (după o scurtă „evadare” la Şcoala de Arte şi Meserii din Năsăud), la 14 septembrie 1928 este transferat la Şcoala Arhimandrit Chiriac Nicolau din Vânători Neamţ ca învăţător şi director.
La Vânători Neamţ organizează un cor pe lângă Biserica Adormirea Maicii Domnului şi altul pe lângă Căminul cultural.
Trei ani mi-a fost profesor de limba română. Inteligent, vorbea frumos, preda argumentat şi convingător cu vocea-i clară de tenor. Era deseori ironic şi sever, dar corect întotdeauna. Înalt, slab, avea o frunte înaltă, iar mai târziu o chelie generalizată.
Cel care prin muncă dobândise un statut onorabil nu îngăduia elevilor săi dezinteres, lene sau indolenţă şi uneori era în conflict cu noi.
Era un foarte bun vorbitor şi am avut ocazia să-l ascult de mai multe ori. L-am ascultat şi pe 23 septembrie 1956 când a rostit cuvântarea de întâmpinare a scriitorului Mihail Sadoveanu, care a vizitat atunci Biblioteca şi Căminul cultural. Se spune că Sadoveanu avea obiceiul de a întrerupe pe cel care vorbea atunci când nu era de acord cu ce spunea. Nu s-a întâmplat aşa cu profesorul meu care a fost ascultat cu luare aminte.
A purtat veşnic haine naţionale frumos cusute peste care punea în vremea rece o scurtă de Azuga. N-a fost niciodată bogat. Salariile erau folosite pentru a-şi purta în şcoli cei trei copii: Mărioara, Vasile şi Ioan. A fost în schimb un dăruit spiritual. Citea mult, cânta frumos la vioară, avea darul vorbirii frumoase, iar istoria o avea în suflet. Traiul modest, superioritatea intelectuală şi ironiile i-au adus şi destule necazuri din partea mai marilor acelor ani care l-au categorisit când legionar pentru că instruise grupe de premilitari din Pipirig şi Vânători Neamţ în perioada legionară, când mistic pentru că dirijase corul de la biserică sau de-a dreptul duşman al poporului când a refuzat să se înscrie în gospodăria colectivă. S-a înscris mai târziu când exista pericolul de a fi scos din învăţământ, dar a luat şi hotărârea de a pleca, iar când s-a hotărât să plece la Braşov, lângă copii a vândut tot: casă şi terenuri şi a plecat.
Pentru noi, Constantin V. Papuc profesorul care şi-a prezentat viaţa şi opţiunile în cartea Învăţător pe Valea Ozanei a fost şi va rămâne una din figurile luminoase ale învăţământului nemţean.
A încetat din viaţă la Braşov, oraşul pe care îl vizitase pentru prima dată în anul 1924 şi care îl impresionase prin casele îngrămădite una într-alta, străduţele înguste şi scumpetea din pieţe. Era data de 5 mai 1992 în timp ce-şi bea liniştit cafeaua de dimineaţă.
În semn de preţuire şi neuitare o stradă din Vânători Neamţ îi poartă azi numele.
Înv. Neculai FLORIAN