Sondând discret şi din om în om opinia colectivului de dascăli, am înţeles că nucleul conservator se va opune vehement şi permanent proiectului, cu toate mijloacele ce le stăteau la îndemână, inclusiv cele politice (faţă de care eram fără de apărare, având un „dosar” politic necorespunzător acelor timpuri), mijloace vechi şi experimentate.
Pentru a stopa din vreme orice iniţiativă potrivnică, la sfârşitul anului şcolar 1970 – 71, când planul inovator era definitivat până în detalii, într-o şedinţă a colectivului didactic l-am prezentat colegilor, împreună cu profesoara emerită Sofia Burculeţ, şi le-am cerut să decidă pe loc, prin vot, dacă vor sau nu să trecem la noul mod de lucru. Asta, cu demisia directorului, scrisă, pe masă, anunţând ferm că un refuz al lor înseamnă că demisia va fi activată imediat, fiindcă înţelegeam misiunea directorului de şcoală ca una de creaţie, nu de administrare.
Cu o majoritate largă, planul a fost aprobat (deşi nu toţi votanţii înţelegeau atunci cu exactitate ce sarcini dificile, surprinzătoare, urmează curând în cariera dumnealor).
Etapa reorganizării materiale, totuşi cea mai simplă, dar obositoare şi tracasantă, cu asumarea cheltuielilor de muncă şi de fonduri, a durat două luni de zile, adică vacanţa de vară a elevilor, timp în care mulţi profesori nu au cerut şi nu au primit concediul anual legiuit.
Doamnele profesoare Antonina Mândru, Maria Gherghel şi Maria Bârlădeanu au avut cel mai dificil front de lucru, pentru că au construit/reconstruit de la zero două laboratoare de chimie şi un nou laborator de biologie.
Au muncit în vacanţa aceea, pentru reorganizarea funcţională a liceului, doamnele Sofia Burculeţ, Maria Bârlădeanu, Antonina Mândru, Maria Gherghel, Georgeta Potângă, Emilia Danetti, Irina Hirţe, Aurora Stupcanu, Luminiţa Krausz, Alexandrina Mancaş şi colegii Paul Sandovici, Constantin Avădanei, Ştefan Ursu şi Dumitru Bostan. Nimănui nu i-a fost uşor.
Pe scurt, la 15 septembrie 1971, Liceul dispunea deja de laboratoarele necesare, de fizică, chimie şi de biologie, cabinetele pentru trei limbi străine (franceză, engleză şi rusă), pentru limba şi literatura română, istorie, geografie, geologie, filosofie, pedagogie-psihologie, chiar şi de un cabinet pentru matematică, al profesorului Constantin Avădanei, depăşind aserţiunea mincinoasă că acest obiect, în şcoală, nu are nevoie decât de tablă şi de cretă.
Lipsa materialelor necesare pentru amenajarea laboratoarelor şi cabinetelor a fost parţial compensată prin ingeniozitatea profesorilor, care au inovat masiv. Aşa s-a realizat cabinetul fonic de engleză, insonorizat de mâna profesorului Paul Sandovici; aşa s-au construit ad-hoc mesele de laborator pentru chimie, sub conducerea profesoarelor Gherghel şi Mându; aşa s-a creat un excelent cabinet de geologie de către Ştefan Ursu, care a adus din Transilvania o impresionantă colecţie de roci; astfel au transformat o sală de clasă în cabinet pentru istoria literaturii române elevii cu talent la pictură murală; în acest chip şi-a construit Maria Bârlădeanu laboratorul de biologie şi la fel a reuşit Constantin (Duţu) Avădanei să obţină un interesant cabinet de matematică. Unul dintre maiştrii – instructori a confecţionat un laborator „verfix”, pentru verificarea cunoştinţelor şi priceperilor dobândite de elevi.
Corpul administrativ al şcolii, condus de directorul adjunct Dumitru Bostan, care era secondat de administratorul D. Tăbăcaru, a amenajat vestiarele elevilor, mobilând coridoarele laterale cu dulapuri-vestiar, aduse numai ei ştiau de unde.
Petre Iorgu, numit ad-hoc maistru şef al atelierelor, opt la număr, avea bunul obicei ca, atunci când era dat afară pe uşă, să se întoarcă pe fereastră. Cu o dibăcie demnă de invidiat, a reuşit să echipeze în mod corespunzător atelierele, aducând din întreprinderi şi de la armată sculele şi maşinile necesare, inclusiv autoturisme pentru atelierul-şcoală auto.
În afară de atelierul auto, funcţionau atelierele de lăcătuşărie, mecanică, tâmplărie, croitorie şi ţesătorie.
Liceul dispunea şi de un mic complex sportiv, ce includea un cabinet de cultură fizică medicală, o sală de gimnastică şi un teren de baschet, amenajate corespunzător.
Întreprinderile pietrene şi unele instituţii, cum ar fi spitalul judeţean, ne-au oferit posibilitatea de a-i familiariza pe elevi cu munca în unităţi de vârf ca tehnică şi calitate antreprenorială.
În anii următori, la stăruinţele profesorului universitar Virgiliu Radulian, pe atunci ministru adjunct al învăţământului, academicianul Mircea Maliţa, care era ministru titular, vizitând şcolile din judeţul Neamţ, a trecut rapid şi pe la „Rareş”. Aflând ce încercăm să realizăm, ne-a întrebat de unde vom face rost de bani, ceea ce ne-a mirat pe bună dreptate, căci aşteptam ajutorul său. Din păcate, nu ne-am putut face înţeleşi doar într-un dialog de zece minute. Poate că experimentul era prea mic pentru o minte atotcuprinzătoare … Cu asta ne-am ales din vizita înaltă.
Totuşi, fostul meu director de la Bicaz, pornit el însuşi la drum cu experienţa din şcoala preuniversitară şi cunoscând-o temeinic, el însuşi fiind un inovator, Virgiliu Radulian, a reparat pe cât a putut eroarea academicianului, trimiţându-ne curând după vizită aparatură de înaltă calitate, audio-video, constând în retroproiectoare, magnetofoane şi un laborator fonic, pentru cabinete.
(După vreo şase-şapte ani, trecând din întâmplare prin faţa splendidelor scări ale liceului, atât de expresiv descrise de scriitorul Dumitru Almaş, am întâlnit un destoinic director de şcoală generală. Omul era în culmea fericirii, fiindcă, după cum spunea – şi asta n-o voi uita cât voi mai vieţui – tocmai se ducea la „pomana mortului”. Se împărţea utilajul rămas nefolositor, întrucât „Rareşul” se întorsese la sistemul medieval: „clasă, tablă, cretă”.)
(Va urma)
Mihai-Emilian MANCAŞ