(urmare din numărul 199)
Începutul de an şcolar 1971-72 a fost destul de complicat. Prima dificultate majoră părea să fie permanenta mişcare a elevilor de la cabinet la cabinet, operaţiune care necesita un timp mai îndelungat decât zece minute, pauza şcolară tradiţională. De asemenea, în primele săptămâni, până ce şi profesorii şi elevii s-au obişnuit cu cabinetele, laboratoarele şi traseele, a existat o oarecare învălmăşeală, generatoare de pierdere de timp. Dar încetul cu încetul totul a intrat în normal.
Până aici, obiectivele prioritare fuseseră organizatorice şi materiale. Cele organizatorice s-au rezolvat într-un interval rezonabil de timp. Cele materiale, permanente, aveau să fie mereu stresante, căci noul model pretindea multe tehnologii şi aparate de ultimă generaţie, în vreme ce zestrea iniţială a liceului fusese mai puţin decât modestă.
De acum înainte însă, problemele esenţiale erau perfecţionarea şi evaluarea metodelor de lucru specifice, verificarea temeinică a rezultatelor şi trecerea treptată la dispunerea elevilor, după aptitudini şi preferinţe, în clase „speciale”, începând cu cele de matematică şi de biologie, pentru viitorii politehnişti şi studenţi la medicină, excelent cotaţi la toate universităţile din ţară, unde renumele liceului nostru era de notorietate.
Ca să fim bine înţeleşi! Noi nu creasem noul model de lucru doar pentru un an sau doi, la „ce-o fi o fi”, ci aveam în vedere viitorul mediu, de cel puţin zece sau doisprezece ani, durata firească a unui experiment şcolar, sperând şi că explozia electronicii şi informaticii, de pe atunci vizibilă, nu poate întârzia să pună în faţa şcolii româneşti o întorsătură revoluţionară.
În următorii ani, cât am mai fost director al liceului, noul mod de organizare a învăţării – formării, deşi la început şi cu o modestă pregătire prealabilă a profesorilor pentru acest nou tip de şcoală, se dovedea nu doar valid, ci şi deosebit de productiv, mereu în mişcare pozitivă. Un interes firesc din partea celor care conduceau liceul, noul mod de lucru, azi generalizat în ţările avansate, ar fi putut să se dezvolte cu succes.
După un timp, prin anii 1973-1975, veneau la noi delegaţii, directori şi dascăli din toată ţara, să ia cunoştinţă de noutăţile introduse în procesul didactic şi de rezultatele iniţiativei insolite.
Odată cu plecarea eminentului profesor doctor Constantin Potângă din postul său de la judeţ şi aducerea la conducerea secţiei de propagandă a comitetului judeţean al PCR a unui fost învăţător, reprezentant calificat al conservatorismului din învăţământ, adversarii de la „Rareş” ai experimentului, cu ajutorul direct al lui Ştefan Boboş, şeful politic al judeţului, au putut acţiona fără de oprelişti.
Îndată după anul 1976, liceul a revenit, pas cu pas, la modelul „clasic”, obosit chiar şi atunci, în anii 70 ai secolului trecut şi împietrit în schemă: o sală, o catedră, nişte pupitrele cu şi fără de capac, o tablă neagră, cu cretă sau, vai! electronică … şi atât. A, să nu uit! Profesorii care verifică, turuie şi, dacă mai au timp, fixează cunoştinţele; elevii care iau sau nu iau notiţe. Şi poza lui Ceauşescu. Atât!
Era mult mai lesnicios pentru mentalităţile conservatoare, prea adesea biruitoare temporar, dar niciodată definitiv, împotriva noului. Iar cei care au protestat totuşi, ani la rând şi cu vehemenţă, faţă de revenirea la un model şcolar desuet (de exemplu doamna profesor Maria Bârlădeanu, chiar şi prin anii 1985 – 90), clamau în deşert.
Organele superioare ale învăţământului, care nu s-au opus niciodată experimentului nostru, dar nici nu se arătau a fi încântate, au privit cu detaşare ciudată „reclasicizarea”.
Cu aproape jumătate de secol în urmă, experimentul, poate greu de acceptat în condiţiile tehnice de atunci, ni se părea nouă, celor care l-am realizat, a fi o modestă tendinţă de modernizare a şcolii, într-o variantă insolită.
Am trecut la catedra unde eram titular şi direcţia liceului „Calistrat Hogaş”, în persoana Silviei Popescu, ne-a făcut un dar pentru care recunoştinţa mea este mereu vie: un laborator fonic, integral, utilat excelent audio-video, la nivelul anului 1976, a fost pus la dispoziţia catedrei de română.
Cu concursul permanent şi nelimitat al inimosului profesor Eduard Bălan, şef de şantier, şi prin munca unui grup constituit din elevii săi, seralişti, a prins fiinţă cabinetul de literatură română şi universală, înzestrat cu panouri care etalau istoria literaturii noastre, cu chipurile clasicilor, cu sinteze utile, pe scurt, cu ceea ce visam de un deceniu a fi ambianţa potrivită şi foarte utilă în acest laborator intelectual. De la biblioteca liceului şi cu larga contribuţie a profesorilor şi a numeroşi elevi, a apărut şi o bibliotecă adecvată, bine înzestrată, inclusiv cu cărţi rare, preţioase, cu colecţii de reviste scumpe, de mare interes (Convorbiri literare, Luceafărul şi altele), cu aproape tot ce era necesar pentru un nou chip de a lucra.
Cu elevii puţin numeroşi ai claselor de filologie, noi am continuat la „Calistrat Hogaş”, pentru limba şi literatura română şi literatura universală, ceea ce începusem la liceul concurent.
Concluziile pot fi trase din declaraţiile unui fost elev, acum profesor universitar, prorector al Universităţii din Suceava:
„…Iar eu făcusem în liceu şi teoria literaturii, şi literatură universală…, citisem adică marea literatură critică de care colegii mei, la facultate, în anul I, abia auzeau. După examenul de treaptă … aflasem deja de Hugo Friedrich, de Marcel Raymond, de alte nume mari şi fundamentale… .”
(Fragment din interviul dat de profesorul universitar doctor Mircea A. Diaconu şi publicat în ziarul „Ceahlăul”. Mi-am îngăduit obrăznicia să scot din text numele proprii şi câteva propoziţii, fiind aici o demonstraţie, nu un panegiric. Sper că fostul meu elev mă va ierta!)
Posteritatea a făcut, în felul ei, dreptate. Sala în care funcţiona cabinetul de literatură de la „Hogaş” are acum numele unui profesor emerit, căruia i-am purtat totdeauna un nestrămutat şi adânc respect, dar – asta e – nu şi numele Silviei Popescu şi al lui Eduard Bălan, cei care construiseră cabinetul folosit de toţi profesorii de română ai liceului, mai mult sau mai puţin celebri.
Acum, cunoscând bine şcolile din ţări dezvoltate ale Occidentului european, unde se lucrează adesea cam cum visam noi cu cincizeci de ani în urmă, sunt convins că experimentul de la „Rareş” putea (Şi poate!) fi un real model, nou şi eficient, în organizarea învăţământului gimnazial şi liceal din România.
Dar pentru asta avem nevoie de un nou tip de dascăl, recrutat din spuma intelectuală a noilor generaţii, tineri înzestraţi cu vocaţie şi, mai ales, cu dorinţa de a face.
Să fie asta o veşnică utopie?
Mihai-Emilian MANCAŞ
- fost elev, profesor şi director al liceului „Petru Rareş”
din Piatra-Neamţ – Nevers, Franţa, 2017