Adun şi scad pe un abac închipuit. Ajung la un număr – 52. De ani. De la cea dintâi întâlnire faţă în faţă cu Eduard Covali.
Eram de nu foarte multă vreme (dar tot de ceva vreme!) împuternicitul de către Radio Iaşi să spun lumii ce se mai întâmplă, şi ce părere am despre ce se mai întâmplă, în viaţa teatrelor noastre semănate între Galaţi şi Botoşani. Şase cu totul. Văzând cam tot ce se montase aici şi încercând în cronici (despre care nu eram nici eu convins că sunt, mereu, ce s-ar cădea să fie) să depun mărturie despre prezentul imediat al pulsului teatral, de altfel destul de viu la acea vreme, socoteam că aş putea de-acum schiţa un tablou aproape integral corect asupra palierului valoric pe care se situa fiecare dintre aceste scene.
Ceva devenea din ce în ce mai vădit: Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ ieşea constant din tiparele pe de o parte tradiţionale, pe de alta – aliniate unor comenzi, să le zic, monodirecţionate. Repertoriul era, aici, de o varietate şi de un interes artistic în măsură să atragă categorii de privitori înşirate între copilărie şi senectute. Alături de partituri clasice, căpătau loc scrieri de ultimă oră. Şi nu oarecare, nici propulsate de cumsecădenia suspectă a cuiva. Un spectacol încântător dedicat celor mici, dar nu numai, se chema Afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu’, scris de un dramaturg tânăr, Alecu Popovici. Câteva luni mai târziu văzusem aici Tristan şi Isolda, de Jean de Beer. Pe urmă Răzvan şi Vidra, text masiv, în versuri, de Bogdan Petriceicu Haşdeu. Un spectacol de sensibil lirism, Melodie varşoviană, piesă de Leonid Zorin, fusese în scurt timp urmat de Act veneţian, semnat de Camil Petrescu. Şi altele. Răbojul spectacolelor pe care le vedeam, uneori câte două sau trei pe săptămână, şi pe care-l păstrez încă, este cum nu se poate mai edificator pentru ce se petrecea la Piatra-Neamţ şi la celelalte teatre din Moldova.
După ce s-au potolit îndeletnicirile prilejuite de trecerea în noul an 1968, m-am hotărât să mă apropii de sursa acestor cutezanţe pietrene, la care făceau din ce în ce mai des referiri rubricile de specialitate din presă. Fusesem informat că fix pe data de 22 februarie teatrul ne pofteşte la premiera dramatizării după o poveste care îmi încântase copilăria – Vrăjitorul din Oz. Autorii variantei scenice, doi la număr, erau chiar locatarii secretariatului literar al teatrului, Eduard Covali şi Paul Findrihan. Cu o săptămână înainte de premieră am solicitat, telefonic, o întrevedere cu directorul instituţiei. Nu-l întâlnisem până atunci, ştiam că se numeşte Ion Coman şi să este de o rigurozitate neobişnuită în tot ce priveşte bunul mers al teatrului său. (Aşa-i plăcea să spună: „Teatrul meu…”) În ziua statornicită, am urcat, pe scara de la portar, treptele în spirală simplă spre etajul biroului directorial. Răzbăteau din sală, pe traseul arcuit din faţa lojelor, voci şi râsete. În anticamera directorului m-a întâmpinat cea mai zveltă cu putinţă secretară. L-a informat pe şef că vizitatorul programat a sosit. Am intrat în birou. Ion Coman, în fotoliul din spatele biroului masiv, sculptat, mi s-a părut cumva îngrămădit în sine însuşi. Nu m-a poftit să mă aşez. M-a întrebat doar ce vreau să aflu. Vreau să aflu câte ceva despre cum se gândeşte şi cum se lucrează la Teatrul Tineretului. Bine, am să aflu. Pentru asta, mă roagă să merg la secretariatul literar, unde tovarăşul Eduard Covali ştie deja că am să-l vizitez. A fost singura dată în care am vorbit cu directorul, de-acum intrat în poveste, Ion Coman.
Cea mai zveltă cu putinţă secretară mi-a explicat pe unde trebuie să cobor, o dată şi încă o dată, pentru a ajunge la secretariatul literar. Şi chiar am ajuns acolo. O încăpere mititică (nu-i mititică, e intimă, explica, râzând cu toată fiinţa, Edi). Două birouri, tot mititele. (Cu vremea, aveam să aflu câte minuni puteau fi adăpostite în sertarele lor!) La cel din faţă, cum intrai, scund, sprinten, aproape adolescentin, elegant fără ostentaţie, zâmbitor, cu o privire neliniştitor de ageră – tovarăşul Eduard Covali. La cel mai din stânga, uscăţiv, sever, cu o dungă fermă între sprâncene, contrastând cu vârsta vădit tânără, cu buze subţiri şi, mi s-a părut, cam ironic arcuite – „colegul Paul Findrihan”. Eram expus unui foc încrucişat. M-am simţit oarecum descumpănit. Un moment, am fost încredinţat că va apărea pe un perete, ca pe zidul lui Belşaţar, verdictul mene, tekel, fares. Poate, deocamdată, fares ceva mai palid, că abia am fost numărat şi cântărit. Rapid şi exact.
„Vă rog să luaţi loc”. „Vă mulţumesc.” A fost prima şi ultima dată când s-a folosit, între noi, pronumele de reverenţă. Am simţit dintr-odată că ne recunoaştem. Paul şi-a îmblânzit cuta dintre sprâncene, Edi a râs aşa cum numai el ştia să râdă – din toată inima, cu tot sufletul. Eram uimit şi încântat de uşurinţa cu care m-au acceptat ca parte a universului lor. Replicile dintre ei erau de o sprinteneală şi de o substanţă aristocrat-bogată nemaiîntâlnite de mine până atunci. Am vorbit despre cum se integrează actorii tineri, promoţie după promoţie, ritmului de lucru; şi timpului liber. Despre regizorii cu care s-a convenit asupra montărilor iminente, iată, vrem să scoatem neapărat la toamnă un Brecht, Omul cel bun din Sâciuan şi o nebunie întreagă numită Noaptea încurcăturilor, de Oliver Goldsmith. În regia lui Andrei Şerban, ambele. Am vorbit despre Doroteea şi despre Vrăjitor, despre Sperietoare şi despre Omul de tinichea, despre Leul cel leneş şi despre Vrăjitoarea cea bună. Ai să vezi, o să-ţi placă! Totul era de o limpezime desăvârşită, nimic nu părea mai firesc decât drumul de la basmul lui Frank Baum la întâmplarea cu tâlc vesel aşezată în pagină de cei doi. „Ce-am mai râs!”, se bucură Edi. „Şi ce ne-am mai certat!”, adaugă numaidecât Paul.
Se întâmpla în urmă cu 52 de ani.
Până când, în 1985, tovarăşa Lenuţa de la Cabinetul 2 a dat ucaz de lichidare a studiourilor teritoriale de radio, fiecare premieră de la Teatrul Tineretului şi fiecare înregistrare de teatru radiofonic făcută sus, în pod, în studioul improvizat (trebuia să aşteptăm până târziu în noapte să adoarmă toate vrăbiile de sub streşină, că altfel nu tăceau!) au fost, pentru mine, prilej de redescoperire a lui Edi Covali. După ’85 reveneam mult mai rar. Aşa au devenit vremurile!
La doar un an de la Vrăjitorul din Oz, Edi a preluat fotoliul directorial de la Ion Coman. Paul Findrihan a trecut secretar literar. Nu târzie vreme, în locu-i, referent literar a venit unul pe măsura primilor doi – Mircea Zaharia. Şi el, în timp, secretar literar şi director. O tripletă superlativă, neegalată nicăieri altundeva! Noua funcţie nu l-a transformat pe Eduard Covali în ŞEF. Cu ifose şi ştaif. A rămas el însuşi. Creator de concepte în materie de politică repertorială şi de pliere a valorilor regizorale pe specificul trupei de la Teatrul Tineretului. Creator de repere estetice în materie de artă scenică aplicată. Creator, pentru cei din jur, a unei „stări de bine”, chiar dacă obligaţiile la zi îl asaltau cu insistenţă. Era mereu spontan, pe fază, cu replica cea mai potrivită momentului. Observaţiile făcute pe marginea prestaţiei unui actor sau legate de o reprezentaţie scenică integrală erau de o corectitudine fără cusur. Iubea cu îndârjire Teatrul şi actorii. Şi avea un respect absolut pentru cuvânt, pentru încărcarea replicii cu înţelesuri, pentru gest, pentru privire, pentru tăcerea elocventă, totul în slujba comunicării continue cu privitorul din sală.
Citea enorm, şi vorbea cu încântare despre cărţile pe care nu le putea lăsa din mână până la ultima pagină. „Pe asta ai citit-o?”, mă întreba. Recunoşteam spăsit că sunt cantonat la mari depărtări de dânsul în materie de lecturi mereu noi.
Îi plăcea să pescuiască şi-mi povestea cu încredinţare despre cum trebuie pregătită nada, despre ce fel de cârlig e bine să foloseşti la cutare soi de peşte. O singură dată l-am însoţit la baltă, adică la lacul de acumulare de la Bicaz. Am mers în trei, noi doi şi Fănică Oprea, care venise la Piatra cu maşina dumnisale. Distracţia a fost rotundă, pentru că oficierea pe malul bălţii (în duet, el şi Fănică, alt amator profesionist al datului cu undiţa!) s-a transformat într-o cascadă de poante pescăreşti şi de istorii demne de toată crezarea (fireşte!) despre foste capturi cu solzi înfăţişând mărimi şi aspecte estetice memorabile. În compensaţie, partida din ziua aceea s-a dovedit în totalitate neproductivă. „Ne-am făcut de rahat”!, a concluzionat, vesel, Edi când ne pregăteam de revenire la vatră.
Pe vremea aceea îmi reproşam că fumez prea mult, nărav care mi-a facilitat, de altfel, şi ajungerea la un infarct. Pe lângă Edi eram însă un sărman începător. Fuma cum respira, ţigara devenea în mâna lui un accesoriu şi un argument. Să fi contribuit şi asta la graba cu care moirele Lachesis şi Atropos l-au călăuzit, prea grăbite, spre stele?
N-am mai intrat de câţiva ani buni în spaţiul atât de apropiat mie altădată, Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ. Oamenii noi ai acestei instituţii şi ritualurile lor închinate celor două măşti îngemănate îşi urmează, firesc, cursul pe care şi l-au ales. Ce-a fost şi cei care au fost au devenit istorie. O fi de bine? N-o fi de bine? Îmi place să cred că fibra nemuritoare a acestei instituţii, aşa cum a fost ea ţesută cu pricepere, cu migală şi cu dragoste va rezista. Şi-mi închipui fiinţa de fum a lui Edi păşind, cu zâmbet mâhnit, de jos, de la Şase saşi, unde nu puteai ajunge decât umilindu-te, pe lângă cele două încăperi care au găzduit secretariatul literar, pe lângă rotonda atâtor întâlniri de poveste spre biroul directorial păzit de cea mai zveltă cu putinţă secretară şi de aici – pe scena fostelor izbânzi, apoi, traversând sala de spectacole, spre treptele de la intrare. Pe urmă, înapoi către stele.
Îmi lipseşte adânc desfătarea unui ceas de vorbă cu Edi.
Mă întreb: câţi dintre cei din Teatrul Tineretului de azi, în afară de Nora, îşi mai amintesc de Eduard Covali. Şi, mai ales, … câţi dintre aceştia, în afară de Nora, ştiu că a fost odată Eduard Covali?
Constantin PAIU