Edi

Edi n-a plecat, nu ne-a părăsit, Edi e mereu printre noi. Iată, împlineşte 90 de ani. Si ne încălzeşte sufletele, ne deşteaptă amintirile…

Am fost primul actor angajat de el din noua funcţie de director, după tragicul accident aviatic al fostului director, Ion Coman. Nu ne cunoşteam personal – el mă văzuse într-un monolog prezentat în cadrul festivalului din Galaţi, eu aflasem de la colegii din institut despre el şi despre atmosfera de la Piatra, aşa că, entuziasmat, i-am scris, exprimându-mi dorinţa de a face parte din trupa teatrului. Răspunsul a venit prompt – „…suntem onoraţi de a vă primi în colectivul nostru şi vă aşteptăm…” M-a cam descumpănit acest răspuns, m-am simţit ca în bancul cu şomerul negru care solicită un post, orice, unui patron rasist – „Desigur, ar fi o onoare pentru noi, dar din păcate nu-ţi pot oferi decât postul de director adjunct, cu maşină la dispoziţie şi un salariu de doar 10.000 de dolari.” – „Vă bateţi joc de mine” – „Păi tu ai început primul!” De fapt această formulare protocolară dezvăluia un intelectual de rasă care ştia să se respecte, respectând. În pofida temerilor mele, prima întâlnire nu a fost de fel protocolară, parcă mă cunoştea de când lumea, avea un har unic de a te face să te simţi bine şi în largul tău în preajma lui. Ne-am împrietenit destul de repede, pe semne a circulat între noi acel fluid invizibil şi indicibil care face trainică o prietenie. Nu ne-am mărturisit-o niciodată, dar am simţit-o din plin. Şi una dintre dovezi am aflat-o de la doamna Sanda Manu, scumpa şi dulcea noastră profesoară, care avea să-mi spună mai târziu – invitată să monteze „Inimă rece” de Hauff, când i-a prezentat distribuţia, într-unul din rolurile importante (Omuleţul de sticlă) îl alesese pe un alt coleg. Acolo nu exista obiceiul ca directorul să impună vreun actor în distribuţie. Si totuşi, nu ştiu cum a făcut şi ce i-a spus Edi, dar a convins-o să mă încerce pe mine în acel rol. Rol cu care am obţinut premiul de interpretare la următorul festival de la Piatra! Providenţă… grijă pentru actori… Cred că amândouă. „Să ştii că Edi îţi este un prieten bun”, mi-a mărturisit doamna Manu la plecare, când am condus-o la gară. Edi n-a pomenit niciodată acest lucru, cu delicata-i discreţie şi nici eu, după ce am aflat, nu i-am mulţumit, respectându-i-o. Acum îmi pare rău că n-am făcut-o, dar cu siguranţă am s-o fac când o să-l întâlnesc acolo sus…

A fost un director atipic de teatru – nu conducea imperial din fotoliu, nu avea afişat pe uşă programul de audienţe, nu urcam noi la el în birou, cobora el printre noi, mai ales în băruleţul nostru din subsol, ai cărui mandatari, barmani şi clienţi eram cu toţii şi în care ne petreceam aproape tot timpul liber, ba chiar şi zilele de naştere. Ca să dea mai multă savoare acestor evenimente, Edi a avut ideea să scriem o poezie anume dedicată sărbătoritului. Si ne-a adunat pe câţi­va – Sandu Lazăr, Ţâcă Cojocaru şi eu – formând un „grup de creaţie”, care, de-a lungul anilor, avea să devină o binecunoscută „cooperativă de poezie”. Erau şarje prieteneşti, pline de aluzii şi ironii haioase, care încălzeau atmosfera mai mult decât vodca cu care eram serviţi şi care erau apreciate mai mult decât orice cadou. Această stare de graţie, al cărei neobosit animator era mereu şi mereu Edi, bucuria simţită de fiecare de a munci şi trăi împreună, a fost unul dintre secretele a ceea ce avea să devină „fenomenul Teatrul Tineretului”, care – alături de valoarea colectivului, repertoriul inspirat şi invitarea regizorilor prestigioşi – a generat, pe la începutul anilor 70, butada „cel mai bun teatru din Bucureşti e cel de la Piatra-Neamţ”! Pe tinerii iconoclaşti şi sceptici îi invit să citească opiniile celor mai apreciaţi critici de teatru din Bucureşti şi din ţară, consemnate în presa vremii.

Om providenţial pentru oraşul binecuvântat de Dumnezeu de la poalele Pietricicăi, Edi, cu discreţie, tenacitate şi mai ales pasiune, a fost – mai întâi ca secretar literar şi apoi ca director – unul dintre cei care au contribuit decisiv la ridicarea acestui edificiu emblematic – Teatrul Tineretului.

Nu se cuvine să fim trişti la această aniversare – Edi nu ne-a părăsit, Edi e mereu printre noi. Şi totuşi…

Tare mi-e dor de râsul lui tonic şi molipsitor…

Tare mi-e dor să-l aud „am o propunere cu care sunt de acord”, sau „ ti pup pi gurâ”…

Tare mi-e dor să mă îmbie, atunci când avea chef de-o vodcă, „hai la o şpârlă”…

Hai, dragul meu Edi!

Şi, ca să nu crezi că mi-am ieşit din mână….

După talie, de-ar fi să judecăm un pic,

Tu trebuia să faci un Teatru Mic

Dar iată, şi nu-i deloc o întâmplare,

Ai reuşit să faci un… Teatru Mare!

Cu mereu aceeaşi imensă dragoste,

Gelu APOSTOL