La Chişinău … şi chirurgii plâng câteodată

În perioada 18-20 septembrie, Chişinăul a găzduit un eveniment remarcabil: al XIII-lea Congres al Asociaţiei Chirurgilor din Moldova Nicolae Anestiadi şi al III-lea Congres al Societăţii de Endoscopie, Chirurgie Minim-invazivă şi Ultrasonografie V. M. Guţu.

Manifestare de înaltă ţinută, cu participare internaţională, ţara noastră a fost bine reprezentată de un grup masiv de chirurgi aparţinând unor centre medicale de prestigiu (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Moineşti, Timişoara, Suceava, Constanţa, Galaţi etc.), ceea ce subliniază bunele relaţii şi colaborarea intensă dintre şcolile medicale şi chirurgicale tradiţionale.

Derulată în Capitoles Park, Poiana, un reuşit complex multifuncţional, adaptat unor asemenea evenimente, manifestarea s-a bucurat de un program deosebit de dens, concretizat în 11 cursuri pre-congres, în 200 de conferinţe şi comunicări susţinute în 3 săli deosebite, în 116 postere, ceea ce a permis trecerea în revistă a unei tematici extrem de variate şi de mare actualitate, pentru toate specialităţile (chirurgie cardiacă şi vasculară, toracică, infantilă, ortopedică etc.), de la chirurgia de transplant hepatic, în care s-au realizat progrese importante, la traumă şi chirurgia de urgenţă, la patologia chirurgicală comună, la creşterea ponderii şi valorii chirurgiei minim-invazive şi a celei endoscopice, totul subliniind marile progrese ale timpului.

Organizatorii s-au întrecut în a crea şi a menţine o ambianţă nu numai de înalt prestigiu profesional, ci şi de prietenie, bună înţelegere şi cooperare de care avem atâta nevoie. Nu a fost neglijată latura festivă, la care au fost împărţite Diplome de Excelenţă şi Medalii Jubiliare ale celor două asociaţii, ca şi cea de destindere şi de cunoaştere reciprocă, atât în cadrul complexului Capitoles Park cât şi al „Casei de Vinuri Asconi” de lângă Chişinău.

Ca semnatar al acestor rânduri trebuie să-mi mărturisesc bucuria şi satisfacţia de a mă număra printre participanţii la evenimentele de la Chişinău, să împărtăşesc cititorului unele sentimente care m-au animat şi să evoc amintiri dintre cele mai apropiate de suflet.

La puţină vreme după revoluţia din 1989 (sau ce va fi fost ea), m-am urcat în autobuz şi am poposit la Chişinău. Eram dornic să-mi cunosc fraţii şi colegii, despre care nu ştiam chiar nimic. Am fost bine primit, din primul moment am devenit frate Virgil şi primeam îmbrăţişarea cuvenită, pentru ca profesorul Gheorghe Ghidirim, alături de ceilalţi, să-mi pună pe frunte o pecete pe care am purtat-o ca pe un blazon, ca pe un titlu de nobleţe: primul chirurg din România care a venit la noi.

Sigur că, odată cu timpul, apropierea dintre noi a fost din ce în ce mai fructuoasă, ne-am cunoscut mereu mai bine, au fost înlăturate multe obstacole din calea colaborării, nu au existat manifestări ştiinţifice la care să nu fim prezenţi împreună şi am putut să ne împărtăşim unii altora experienţa acumulată şi să adoptăm atitudini comune şi de ancorare în progresele chirurgicale. De ambele părţi, profesioniştii noştri s-au bucurat de doctorate şi masterate, de stagii de specializare, perfecţionare şi de ample schimburi de experienţă. Am avut prilejul de a descoperi în colegii noştri intelectualii de primă mărime, patrioţii care s-au aflat în primele rânduri ale celor care au militat şi acţionat pentru introducerea limbii române în universităţi, în manualele şi tratatele de specialitate, am recunoscut în chirurgii basarabeni deschiderea către medicina europeană şi mondială.

Astăzi, putem afirma, în deplină cunoştinţă de cauză şi cu toată convingerea, că chirurgia românească este una singură şi aceeaşi, de ambele părţi ale Prutului.

În 1992, cu ocazia celei de a XX-a reuniuni chirurgicale de la Piatra-Neamţ, regretatul profesor Eugen Maloman îmi cerea îngăduinţa de a aduce doi oaspeţi deosebiţi. Cum să nu? Cei doi care ne-au onorat cu prezenţa au fost pictorul Ion Moraru (în prezent, apreciat artist plastic în SUA) şi Grigore Vieru.

De la înalta tribună a Teatrului Tineretului, marele poet basarabean şi-a exprimat profesiunea de credinţă şi ne-a împărtăşit lucruri puţin obişnuite. A afirmat că a fost crescut într-un climat de ură şi atunci când privea spre România să ştie că privea spre duşmani. Deplângea faptul că el, ca profesor de limbă română, nu a putut să-şi exprime preţuirea şi dragostea faţă de poetul nepereche, Mihai Eminescu. În fine, îşi exprima dorinţa de a avea o căsuţă cât de mică la poalele Ceahlăului şi acolo să-şi doarmă somnul de veci. Uluitor! Ştim că Dumnezeu a hotărât altfel.

Am fost prezent la Congresul de la Chişinău. Dar, ieşit din activitatea profesională, nu mi-am permis să intervin în problemele de ordin tehnic, însă le-am prezentat participanţilor, într-o reuşită diaporamă, un poem original: „Limba română”, din care citez:

Limba română sunt eu!       

Am fost zămislit de părinţi

În limba română.

Fiecare celulă a fiinţei mele

E plămădită în grai românesc.

Auzit-aţi grai mai frumos

Şi mai armonios

Decât limba română?

Puteţi spune în alte graiuri

A ogoi, a jindui, a tânji ori a doini?

Nici poveste.

Limba română sunt eu!                   

Eu sunt patria, izvoarele, munţii,

Peşterile şi drumurile,

Cimitirele şi ceilalţi asemenea mie

Din cuprinsul României.

Eu sunt limba română!

Când nu voi mai fi printre cei vii,

Preotul va rosti slujba celor duşi

Şi va spune:

Să se desfacă în limba din care a fost făcut!

Amin!

E greu de crezut, dar realitatea nu poate fi ascunsă: moderatorul şi mulţi dintre cei prezenţi, chirurgi, oameni fermi, obişnuiţi cu greul, care ştiu să se stăpânească, dominaţi de sânge rece, aveau… lacrimi în ochi.

Virgil RĂZEŞU