Mare scofală! Problemă fără de soluţie! Pacostea examenelor româneşti! Calamitate! Şi alte calificative asemenea.
E vorba despre examenele scrise, de toate calibrele şi de toate soiurile, păzite vajnic cu sprijinul poliţiei, al jandarmeriei şi chiar al onorabilului minister public. Altminteri nu se poate. Cică s-ar copia în draci, s-ar vinde subiectele, s-ar comunica, prin căşti şi difuzoare minuscule, cu exteriorul, s-ar … în paguba onoarei şi corectitudinii, fireşti odinioară în şcoala românească.
Ei, asta-i! De copiat s-a copiat totdeauna, de suflat idem, de înşelat vigilenţa dascălilor s-au ocupat cu talent unii şcolari ingenioşi, dar pe o scară minoră, care nu distrugea ordinea valorilor în şcoala şi societatea românească. A copia nu era o mare scofală.
Îmi amintesc. Elevii clasei a unsprezecea de la „Hogaş” aveau teză (lucrare scrisă trimestrială) la literatura română. După un aranjament al profesorului titular cu colega Ana, care întocmea orarele, pentru această teză se rezervau două ore consecutive.
În timp ce, în cabinetul de literatură, înconjuraţi de cărţi, scheme şi alte bunuri interzise de autoritatea şcolară, elevii îşi etalau în scris priceperile şi cunoştinţele, profesorul poposise pe coridor, departe de elevii săi, îşi rezemase coatele de pervazul ferestrei largi şi admira înfăţişarea extraordinară a sălciilor bătrâne, uriaşe, umbroase, crescute în faţa Liceului.
Directorul liceului, cunoscut atât pentru valoarea sa ca profesor cât şi datorită pasiunii pentru disciplină, tocmai îşi făcea rondul obişnuit prin şcoală. Prinzându-l în delict disciplinar pe dascălul de română, l-a întrebat cu nespusă uimire:
– Păi ce faceţi aici?! Nu aveţi oră la a unsprezecea?! De ce nu sunteţi în clasă?!
– Pentru că elevii au teză, a explicat cu oarecare nonşalanţă profesorul.
Stupefiat de situaţia creată, directorul s-a îndreptat glonţ către cabinetul de literatură, a deschis uşa, a intrat şi, după câteva zeci de secunde, a ieşit ca dintr-un cuib de viespi, congestionat la chip, l-a privit ţintă pe dascălul de română, cu reală spaimă, şi a cuvântat:
– Elevii au pe pupitre cărţi, caiete, fişe, notiţe … Ce se întâmplă aici?! Copiază fără îndoială şi dumneavoastră staţi pe coridor?! Cum de le permiteţi una ca asta?!
– Păi eu i-am sfătuit să-şi aducă pentru teză tot ce cred ei că le poate folosi, a răspuns calm cel interpelat. Le-am comunicat şi cam în ce direcţie îi va orienta subiectul propus. Acum, cei care au citit tot ce era de citit şi au studiat temeinic bibliografia respectivă ştiu ce şi unde să caute, pentru eventualele opinii şi argumente, şi nu au nici timp, nici posibilitatea de a da „îndrumări” celor nepregătiţi.
Nu sunt papagali sau magnetofoane, să reproducă fidel ce, eventual, li s-ar fi dictat ori explicat în orele de curs. Fiecare elev are de formulat şi de susţinut punctul său de vedere în chestiunea propusă de mine.
Dacă vă interesează, acest tip de teză este folosit de chinezi, cu excelente rezultate, de vreo trei mii de ani. Nu văd de ce nu l-aş utiliza şi eu.
Totul este să oferi un subiect care, concomitent, să solicite cunoştinţele, dar mai ales puterea de a înţelege, capacitatea şi abilitatea de a formula judecăţi personale de valoare în domeniul respectiv, cu grija pentru o exprimare cât mai expresivă, corectă din toate punctele de vedere. Nu-i aşa?
Nu ştiu dacă directorul de atunci a fost de acord cu profesorul eretic, dar modelul acela îl ofer acum, cu multă plăcere, Ministerului Educaţiei. Dincolo de legitimitatea modului de examinare, ar face să dispară din protocolul examenelor şi poliţiştii, şi jandarmii, şi procurorii …
Şi ce economii frumoase la buget! Nu? Încercaţi vă rog! Nu costă nimic!
Mihai-Emilian MANCAŞ