Abia aterizasem din oştire, în primul meu an de profesorat. Bicazul, unde forfota marelui şantier hidroenergetic atinsese cote homerice, m-a primit cu braţele deschise şi, pentru început, dincolo de meseria pe care atunci o învăţam de fapt, îmi oferise cu generozitate două mese cu faţă solidă, pe care puteam să-mi găsesc noaptea răgazul de gândire oleacă pesimistă şi somnul scurt dintre zilele de muncă.
După iureşul primelor săptămâni ale tânărului liceu, abia înfiinţat, din nu ştiu ce considerente, pedagogice ori birocratice, a urcat către noi, la munte, o „brigadă de îndrumare şi control” – aşa, înfiorător, se numea – a Secţiunii de Învăţământ şi Cultură a Regiunii Bacău, de care proaspăta noastră instituţie şcolară depindea.
Şi ne-am trezit cu o armie de inspectori, mai numeroşi decât suma profesorilor şi învăţătorilor bicăzeni, noi fiind, aproape toţi, tineri sau foarte tineri.
Abia ieşit din adolescenţă, cu o minte dominată de un anarhic spirit critic, am gândit că scopul armiei de controlori nu ar fi numai didactic, ci şi gospodăresc, deoarece la Bicaz găseai atunci să cumperi şi unt, şi zahăr, şi un ceas de mână Pobeda, şi multe alte bunuri necesare, inexistente în alte localităţi româneşti, în acea cumplită eră a „cartelelor pe puncte”.
Între inspectorii conduşi de un basarabean ce graseia cu distincţie, mai toţi echipaţi modest, unii cu haine de croială de dinainte de război, se distingea îndată un domn elegant, zvelt, cu o frunte largă, expresivă, îmbrăcat în costum bleumarin, cu cămaşă albă şi cravată asortată şi încălţat cu pantofi de lac, o adevărată raritate la vremea aceea. Inspectorul de română …
Şi, cum eram începător în profesie, domnul descris sumar mai sus a intrat la câteva lecţii ţinute de mine. După asistenţele de rigoare, cu vocea sa baritonală, mereu egală, şi cu o politeţe din altă lume, m-a invitat la o discuţie cerută de regulamentul inspecţiilor.
– Domnule coleg, mi s-a adresat cu deferenţă, ocolind obişnuitul „tovarăşe”, ştiind că sunteţi abia la început de carieră, aş vrea să discutăm despre altceva, nu despre lecţiile dumneavoastră.
Nu puteam să refuz propunerea, aşa că am răspuns cu un „da” cam anemic.
– De pildă, a continuat domnia sa, cred că nu vă alegeţi cu grijă îmbrăcămintea. Pantalonii aceştia …
Purtam singura pereche de pantaloni din inventarul meu civil de atunci, nişte pantaloni „golf”, aşa se numeau, scurţi până sub genunchi, unde se prindeau cu o cataramă. Încolo, piciorul cu glezna goală, până la nişte şosete decolorate, care or fi fost odinioară albastre, şi nişte sandale scâlciate, dar confortabile.
–Nu este de demnitatea unui profesor. Şi apoi ce exemplu daţi elevilor?! a continuat, blajin, sfătos şi binevoitor elegantul meu controlor.
Între impulsul proletar, acela de a-i răspunde birjăreşte, şi impresia că domnul inspector nu ştie despre mine nimic, a biruit cuminţenia.
– Aveţi dreptate! am convenit, încercând să zâmbesc. Doar că nu am alte haine afară de cele de pe mine şi, până să primesc primul salariu de dascăl, încă mănânc pe datorie la cantina liceului.
Cu ochii dintr-odată marcaţi de o umbră de uimire, inspectorul s-a ridicat de pe scaun şi, cu mâna dreaptă întinsă către dreapta mea, încă obraznic inertă, a cuvântat laconic:
– Vă cer iertare! Nu ştiam …
Şi cu asta s-a încheiat inspecţia, fără de proces verbal şi fără de calificativ.
După mai bine de două decenii, am devenit colegi de cancelarie pentru o vreme, la Liceul „Calistrat Hogaş”. Amândoi veneam de la alte şcoli. Domnia sa, de la Bacău; eu, de la „Rareş”, unde fusesem director vreo şase ani.
Aceeaşi ţinută impecabilă, aceeaşi dicţie din altă vreme, aceeaşi distincţie şi, pe figură, o uşoară marcă a timpului care trecuse peste noi.
Lecţiile sale, despre care foştii elevi au amintiri pline de elogii, puteau fi oricând copiate pe un aparat de înregistrare şi puse pe hârtie, ca modele de comentarii, de analiză sau de sinteză. Ritmul expunerii îngăduia şcolarilor să ia notiţe amănunţite. Informaţia era bogată, bine legată în structuri logice, şi oferea posibilitatea unui studiu solid din partea elevilor.
Cu preţuirea de atunci şi cu admiraţia neumbrită de anii care au trecut, mulţi la număr, mărturisesc că eram şi am rămas un rebel la logica vechii şcoli şi lecţiile mele nu au semănat niciodată cu modelele admirabile oferite de domnia sa.
Mai mulţi ani, relaţiile noastre începeau şi se opreau în cancelarie. Firea sa retrasă şi, poate, conştiinţa nivelului său de profesionalism, îi dădeau o oarecare răceală pe care nu m-am străduit prea mult s-o descifrez … până într-o zi.
Până în ziua când, manualul său de literatură română pentru clasa a zecea, un model valabil şi azi, a fost tipărit de editura didactică sub alt nume de autor.
Atunci m-am adresat în scris Ministerului Educaţiei, protestând cu vehemenţă contra furtului intelectual.
Domnul profesor, căruia i s-a recunoscut paternitatea asupra cărţii, aflând nu ştiu de unde despre protestul meu, mi-a adresat o scrisoare de mulţumire, o adevărată surpriză! La fel ca totdeauna, fără a se manifesta emoţional, cu o eleganţă din vremuri de mult apuse, dovedea în felul său, inimitabil, că mă consideră prieten, nu doar coleg. Şi pentru mine era destul!
A fost domnul profesor Emil Leahu…
Mihai-Emilian MANCAŞ