Bimilenarul Publius Ovidius Naso

Născut la 20 martie 43 î.e.n., la Sulmo (Sulmona), Publius Ovidius Naso, tenerorum lusor amorum (cântăreţ al iubirilor gingaşe) trăieşte în veacul de aur al poeziei latine. Originar dintr-o familie de cavaleri, face împreună cu fratele său, Lucius, studii de retorică la Roma şi Atena. La 18 ani, se plimbă prin Orient, poposeşte în Sicilia şi Alexandria, călătoreşte pe Nil şi rămâne uimit de piramidele faraonilor.

Intră în magistratură, dar se retrage repede, dedicându-se exclusiv poeziei. Respectă pe poeţii mai în vârstă ca el, Vergiliu şi Horaţiu, iar cu elegiacii Properţiu şi Tibul, e în relaţii prieteneşti. Fabia, cea de a treia soţie, l-a introdus la curtea lui Augustus, unde a fost poetul adulat până în anul 8, când, dizgraţiat de împărat, e trimis în exil. Motivele au rămas încă o taină şi nu a fost iertat nici de Tiberius, urmaşul lui Augustus. Plâns de toată lumea a murit în anul 17 la Tomis.

Cele mai cunoscute opere ale sale de dinainte de exil sunt volumele Amores – Iubiri, Heroides – Eroine, Ars amandi – Arta de a iubi, Remedia amores – Remediile iubirii şi celebrele Metamorfoze. A mai scris şi o tragedie, Medeea, care s-a pierdut aproape în întregime. În exil a scris Tristele şi Ponticele. Ambele opere sunt culegeri de elegii personale sub forma unor scrisori trimise din Tomis şi adresate lui Augustus, soţiei sau prietenilor cu rugămintea de a fi iertat şi de a i se permite revenirea la Roma.

Poetul, prin excelenţă elegiac, a fost şi primul cântăreţ al meleagurilor dobrogene. Influenţa lui asupra posterităţii, îndeosebi asupra poeziei renas­centiste italiene şi franceze, a fost dintre cele mai însemnate, Ovidiu aflându-se la intersecţia care desparte sfârşitul perioadei de strălucire a literaturii latine şi deschiderea literaturilor europene. Românii i-au ridicat pe locul exilului, la Tomis, monumentul cunoscut, operă a sculptorului italian Etorre Ferrari, inaugurat cu fast deosebit la 30 august 1887. Copia monumentului a fost apoi, în veacul următor, ridicată şi la Sulmona, în 1925. Aniversarea bimilenarului naşterii, în 1957, a prilejuit manifestări internaţionale importante, inclusiv la Sulmo­na şi la Constanţa. În 1967, luna decembrie, s-a desfăşurat la Sulmona procesul de reabilitare a poetului în faţa istoriei. Completul de judecată, din care făcea parte şi un român, prof. univ. N. Laşcu de la Cluj, a stabilit nevinovăţia poetului.

În afară de câteva manifestări iniţiate de Universitatea cognomenă din Constanţa, anul omagial Ovidius, n-a prea fost băgat în seamă de români.

Ar trebui poate să ne găsim timp pentru a reciti „Tristele”, „Ponticele” sau „Metamorfozele”. Există acolo frumuseţi de care ne-am dezobişnuit. Şi sunt voci care susţin că istoria literaturii române ar putea începe chiar cu Ovidiu. De ce nu?

 

Mircea ZAHARIA