Învăţătorule! aşa îşi începeau apostolii şi ucenicii cuvântarea, rugămintea, chemarea. Aşa îşi declamau discret credinţa, îşi declinau intenţiile, îşi traduceau speranţa, mijloceau minunea, alinau durerea… Astfel îşi cultivau compasiunea, dragostea şi adevărul lor, urmându-şi inima, schimbându-şi soarta, provocându-şi destinul.
Şi tot astfel, cu „Doamna învăţătoare…!” şi „Domnule învăţător….!” mii şi mii de mici ucenici reiau zilnic, timp de zece luni pe an, de două mii de ani încoace, rugăminţi, speranţe, chemări, intenţii, în construcţii moderne cu cds, wifi, senzori şi sisteme integrate de supraveghere, security şi catering, before şi after, laboratoare şi reţele, dar cu aceleaşi fine şi laborioase acţiuni ale unor resorturi sufleteşti care leagă un om de un alt om, o poveste de altă poveste…
Dacă prima piatra e pusă strâmb, atunci peretele va fi strâmb până sus, aşa spune un vechi proverb persan. În educaţie, responsabilitatea contează înainte de toate.
Se vorbeşte adesea despre cei şapte ani de acasă. Ceilalţi minim doisprezece de la şcoală, corectează – completează cred, de cele mai multe ori, pe primii şapte. Cu grijă, cu discreţie, cu responsabilitate. Şi construiesc apoi, ceas cu ceas, fundamentul profesionistului de mai târziu. Cu dragoste, cu iubire.
„Daca dragoste nu am, nimic nu sunt” spune Sf. Ap. Pavel, iar Dascălii, în calitatea lor de oameni care mişcă stelele şi sorii, îşi oferă inima gratuit, investind iubire pentru ca ea să rodească iubire în sufletele încredinţate spre creştere şi şlefuire.
Vă invit aşadar să celebrăm cu bucurie şi preţuire pe cei ce însoţesc copiii, într-o lume adesea strâmbă, cu răbdare şi cu dragoste, pe calea CUNOAŞTERII, spre ADEVĂR, BINE şi FRUMOS, încredinţându-ne pe noi înşine, aşa după cum Învăţătorul a spus „În lume aveţi necaz, dar îndrăzniţi: Eu am învins lumea”
Prof. Cristina S. PETRARIU