Se apropie ziua de 30 iunie, când, aşa cum am fost învăţaţi, cum ni s-a povestit, cum am mai citit, cum spun unii şi alţii, de vreo 90 de ani se sărbătoreşte Ziua Învăţătorului, adică a tuturor celor care transmit sistematic cunoştinţe, sfătuiesc, educă, îndrumă, instruiesc etc.
Iertaţi-mă, poate mă credeţi încăpăţânat sau poate lipsit de realism, sau un fel de „Gică contra” dar pentru mine Ziua învăţătorului nu poate fi decât în ziua creştină a Soborului celor 12 Apostoli, când copiii au terminat şcoala, când oamenii şcolii fac bilanţul unui trecut an şcolar.
Nu discutăm legi, nu căutăm subânţelesuri şi/sau vinovaţi de ceea ce se întâmplă în ultimii ani. Nu! Încercăm doar să ne comportăm normal, să respectăm tradiţia, înaintaşii, Asociaţia Învăţătorilor. Şi atât. Aşa că vă rugăm să ne lăsaţi să ne sărbătorim ziua aşa cum se cuvine, adică cu urări, cu daruri, cu bucurie, cu speranţă. Cu speranţa că va fi mai bine, că noi vom fi mai buni, că vom avea şcoli mai frumoase, că vom avea salarii mai mari. Că vom fi respectaţi după munca pe care o facem, că lumea în care trăim va aprecia la adevărata sa valoare misiunea pe care o avem.
Poate că vom reuşi să urnim lucrurile. Sau poate că nu. Ne vom poticni.
De ce spun asta? Am găsit în paginile revistei Apostolul (an VII, nr. 7-8, iulie-septembrie 1941) câteva însemnări despre modul cum era apreciată misiunea educatorului în acele vremuri:
„Se poate o misiune mai frumoasă şi mai plină de răspundere? Desigur că nu…
Totuşi, în societatea noastră actuală, robită cu desăvârşire viţelului de aur, e normal ca singurul criteriu al ierarhiei sociale să fie aurul, materia. În aceste împrejurări, se vor bucura de consideraţiunea societăţii acei a căror profesiune le aduce un câştig mai mare, nu acei care îndeplinesc în societate un rol mai însemnat. Astfel se explică de ce învăţătorul, care are o misiune atât de însemnată şi frumoasă, se află pe treptele cele mai de jos ale ierarhiei sociale. E ruda săracă de care se ruşinează cei ajunşi şi care e primită – dacă e primită – numai pe uşa de din dos.
Tuturor puternicilor acestei ţări, prima licărire de lumină învăţătorul le-a dat-o… Şi totuşi, câţi sunt aceia care îşi mai aduc aminte de învăţătorii lor? Aproape nici unul.
Prin urmare, trebuie să ne cătăm satisfacţiile în noi înşine, în îndeplinirea misiunii noastre; nu în laudele şi consideraţiunea societăţii.”
Textul a fost scris de profesorul Mihai David acum 77 de ani. Alte timpuri, aceleaşi năravuri!
Prin urmare, stimate colege şi stimaţi colegi educatoare, învăţători, profesori, institutori, instructori, să ne căutăm satisfacţiile şi speranţele în frumuseţea acestei zile. Este ZIUA NOASTRĂ!
Bucuraţi-vă! Număraţi-vă amintirile! Ce sunt? Ce pot fi? Flori… Atât de multe flori. Flori de lumină, flori de aur ce nu se ofilesc în inimi. Copiii!
Închideţi ochii şi visaţi! Veţi vedea artistul care stăpâneşte arta fericirii, sădeşte cu multă migală iubirea, ridică frumuseţea spiritului la rang de virtute. Tu eşti acest artist. Învăţătorul, acel artist anonim!
Rămâneţi aceiaşi oameni simpli, dar demni.
Îndrumaţi-vă copii pe drumul cel bun şi veţi rămâne nemuritori!
Şi, zâmbiţi, vă rog! Când aţi devenit ÎNVĂŢĂTORI, aţi făcut cea mai bună alegere!
Prof. Liviu RUSU,
Preşedintele Asociaţiei Învăţătorilor Neamţ