Perpetua schimbare
Sărbătorirea a 150 de ani de existenţă a Colegiului Naţional „Petru Rareş” îmi aduce în memorie primii mei ani de licean, amintiri care pot fi o completare la cele scrise de Mihai Mancaş în articolul Reformă? Reformă? apărut în numărul anterior, pe septembrie, al revistei Apostolul. Faţă de domnul Mancaş eu am un an de viaţă în plus, născut în 1932 eu, în 1933 el. Dacă priviţi aceste date istorice, veţi constata că eu am văzut lumina soarelui când apunea o perioadă a bunăstării, după cum susţin istoricii şi economiştii, iar dumnealui s-a născut la începutul perioadei de zbucium economic şi politic, anul 1933. De ce această introducere? Pentru a vedea că în decurs de peste 80 de ani am avut „fericirea” să trăim o perioadă plină de evenimente, cu multe aspecte negative din viaţa românilor. Nu insist asupra acestora; orice cunoscător în ale istoriei le ştie. Eu mă opresc, ca şi domnul Mancaş, la fenomenul învăţământ, un domeniu important în fiinţarea, nu numai a noastră ca subiecţi trăitori ai acestor timpuri, ci a întregului neam românesc.
Am intrat la Liceul „Petru Rareş” în toamna anului 1943, elev în clasa I, cursul inferior, nu gimnaziu, îmbrăcat obligatoriu cu uniformă albastră, cu număr pe mâna stângă – 67, şapcă specială cu cozoroc şi bandă galbenă. Cei din cursul superior purtau tresă. Cei din clasele mici li se adresau cu apelativul Domnule elev!
Examenul de admitere, limba română, matematică, scris şi oral, povestire, recitare, istorie, geografie, numai oral, în faţa unei comisii al cărui şef era directorul, Aurel Rotundu. În aprilie, din cauza războiului, ne-am copiat actele, copiile au rămas la liceu şi cu originalele am plecat acasă. Redeschiderea şcolii s-a făcut în septembrie, la început cu câţiva elevi, apoi am ajuns să stăm câte trei sau patru în bancă, iar tezele se scriau pe burtă în fundul clasei. În anul următor s-au făcut clase paralele: A dimineaţa, B după masa. Au venit şi profesori noi. S-a introdus a doua limbă străină, întâi engleza, dar s-a revenit la germană. În clasa a III-a s-a introdus latina iar în a IV-a geologia şi educaţia cetăţenească. La sfârşitul clasei a IV-a am susţinut examenul de capacitate la limba română, matematică, scris şi oral, istorie, geografie, limba franceză, oral, în faţa unei comisii prezidată tot de Aurel Rotundu. Noi treceam pe rând de la un profesor la altul, fără a avea timp de gândire, ei puneau întrebări şi noi răspundeam. Deşi am fost admis, nu am mai urmat cursul superior. Cu patru clase de liceu, pe atunci îţi găseai un serviciu bunişor, un mic funcţionar. Aşa ceva visau şi părinţii mei. Dar a fost să fie altfel.
În anul următor, 1948, a venit reforma la care face referire domnul Mancaş şi afirmă că singurul lucru pozitiv a fost generalizarea şi obligativitatea învăţământului de şapte clase. Aş adăuga, fără supărare, înfiinţarea şcolilor medii tehnice de 4 ani (În Neamţ: Şcoala Medie Silvică Roznov, Şcoala Medie Forestieră Piatra-Neamţ, Şcoala Medie de Hidrotehnică Piatra-Neamţ. Apoi, şcolile profesionale, cu întreţinere gratuită casele pentru copii cu situaţii deosebite, de pildă, orfani). Au fost desfiinţate taxele şcolare. Nu s-au mai admis pedepsele fizice ca metodă de educaţie: bătaia cu linia la palmă, statul în genunchi, pălmuirea, practicate pe larg în şcoala românească. (Vorbesc din proprie experienţă, trăită la „Petru Rareş”. Date Caesari quae sunt Caesaris)
Câteva cuvinte, sine ira et studio, şi despre profesorii de la „Rareş” din acele timpuri: Cecilia, sau Cornelia, Rotundu la istorie, ageră, impunătoare; Paşcu, la matematică, liniştit, calm; Marinoiu, la română, surd, ne bătea cu creionul în cap; preotul Vasiliu, la religie, pâinea lui Dumnezeu; domnişoara Ostahie, la franceză, toată ora striga silence messieurs; Călin, la anatomie, şchiop, bolnav, un bătăuş, pe Oaidă l-a buşit sângele pe nas; Gheorghiu, la gimnastică, ne dădea o minge şi ne juleam genunchii la primul rond din parc; Roik, profesor de germană, director al internatului, aspru, în fiecare dimineaţă elevii erau scoşi la gimnastica de înviorare, indiferent de timp şi anotimp. Alţii: Chiriţescu, la educaţie cetăţenească, reverenţios, când intra în clasă scotea pălăria şi spunea bună ziua: Ştrulovici, devenit Stratulat, la matematică, aspru, dar şi corect, chiar bun. Dacă la sfârşitul trimestrului ştiai materia şi pe parcurs luaseşi note proaste îţi punea note mari să-ţi iasă medie de trecere; Domnişoara Braha, franceză, frumoasă, elegantă, respectoasă; Dumitru Almaş, istorie şi geografie, vorbitor de excepţie, de scriitor; Velea, geografie, cu multe dioptrii. De la el ştiu geografia ţării; Elena Chetreanu, limba română, am făcut meditaţii cu ea pentru capacitate, i-a refuzat mamei plata. Iohannis, preşedintele norocos, şi-a făcut şapte case din meditaţii.
În timpul fiinţării mele ca elev la „Petru Rareş”, activitatea politică în ţară a fost deosebit de intensă. Din informaţii pe surse şi reale, ale mele, şi profesorii de la „Rareş” au intrat în joc crezând că pot face ceva pentru oprirea comunismului la Prut, unii au avut de suferit, au fost scoşi din învăţământ. Alţii s-au adaptat repede la situaţie, şi au lăudat noua minune politică – pe soldatul sovietic, pe Ilenuţa ţesătoare, alăturarea ogoarelor ţăranilor – şi au scăpat de persecuţii sau au fost răsplătiţi cu funcţii. Sunt şi dovezi: verba volant, scripta manent.
În perioada postbelică, după Al II-lea Război Mondial, învăţământul românesc a cunoscut multe „reforme”. Numai enumerarea lor ar cuprinde multe pagini. Las şi altora libertate să cugete asupra lor. Quod scripsi, scripsi.
Emil BUCUREŞTEANU