Stăpânul politic al trupului şi a raporturilor lui de avere poate fi ici un Habsburg, colo un Romanov, dincolo un Rachenberg sau un Obrenovici; pe sufletul lui, pe limba lui, pe inima lui e stăpân Dumnezeu şi el, şi nimenea ‘ncolo […]
Cineva poate fi obligat prin locul naşterii sale de-a servi în armata ungurească, adecă de a-şi da puterile, trupul şi viaţa fizică pentru statul ungur, dar limba ungurească nu e nimenea dator de-a o învăţa, nimeni dator, nici sie însuşi, nici lui Dumnezeu, deşi în realitate poporul maghiar n-a ajuns niciodată la predominare în ţara lui proprie, nici în trecut, nici azi. Îndată după stingerea dinastiei lui Arpad, s-a succes până în ziua de azi o serie de dinastii străine recrutate de departe şi de aproape, încât singura dinastie naţională cu care se laudă este familia arhiromânească a Iancului, voievodul Ardealului, a Corvinilor. Bonfiniu deducea familia dintr-o gens de patricii de la Roma; realitatea este însă că Corvinii erau boieri români de neam, iar îndeosebi tatăl voevodului Iancu ţinea în căsătorie pe o fiică din familia Paleologilor din Constantinopole. De aproape înrudiţi cu Basarabii, ba poate ei înşii Basarabi, aveau în marca lor un Corb c-un inel în gură. Acest corb cu inelul în gură este însă identic cu corbul legendei lui Radu Negru […].
Dacă opinia Ungşarieiţ despre noi e atât de rea precum afectează a avea, cu atât mai bine pentru noi. Orice eroare asupra puterilor noastre este în paguba adversarului. Dacă nu sunt în eroare asupra noastră, şi limbajul vehement al foilor lor ascunde numai, c-o manieră lăudăroasă, frica şi slăbiciunea care le stau ca un cui la inimă, iar cu atât mai bine pentru noi, căci atunci ştim că, oricât va striga, ţine în taină seamă de noi. A ne întrece însă în epitete înjurioase cu ei mai avem poate talentul, dar n-avem înclinarea. Un lucru li-l putem mărturisi numai: Beuge machen gilt mehr. Dacă lupta e necesară, nu injuriile vor fi armele celui victorios […]
Nu ne mai trebuie epitrop în nimic şi nicăiri. Nu trebuie nici unguri epitropi, nici germani, nici ruşi. Încolo admitem orice formă de convieţuire cu alte popoare, fie aceea o convieţuire cu maghiarii sub Coroana Sf. Ştefan, fie cu toate celelalte popoare în Imperiul habsburgic sub Coroana de Austria. Un singur lucru putem pretinde de la oricine: să respecte naţionalitatea noastră cum o respectăm noi pe a lor. Crede oare Austria să câştige preponderanţă pe Dunăre permiţând ungurilor infamiile câte se comit? […]
Noi îi asigurăm că românii, să vrea numai, în trei zile ş-ar putea arătaţ că de când e lumea şi pământul n-a existat picior de ungur în Ardeal. Dar nu vor, şi ştiu ei bine de ce nu vor […]
Ce mi-e rusul, ce mi-e ungurul? Ia pe unul dă în altul, vorba ceea. (Sursa – Certitudinea, nr 81, 9-23 febr. 2021)
Mihai EMINESCU
Manuscrisul 2257,
perioada 1866-1877