Remember – „Sinaia în vremea regilor”

 

Vă propunem o incursiune cu 20 de halte spre o destinaţie încărcată de istorie – Sinaia, aşa cum ni se arată în albumul „Sinaia în vremea regilor” (ed. Art Hystoria, 2017), de Alina Huzui-Stoiculescu, Robert Stoiculescu şi Emanuel Bădescu. Volumul este o monografie care adună poveştile locului şi fotografii preţioase.

 

Începuturile

1. Vreme de câteva secole îna­inte de ridicarea Castelului Peleş, singurele adăposturi omeneşti din sălbăticia Sinaiei au fost schitul rupestru săpat în stânca Sfânta Ana, schitul Sf. Nicolae de pe muntele Molomoţ şi mânăstirea zidită de marele-spătar Mihail Cantacuzino în anul 1695.
2. Odinioară potecile care însoţeau râul Prahova erau bătute de pust­nicii care căutau loc de rugăciune şi de negustorii care, începând cu secolul al XV-lea, ocoleau vămile de la trecătoarea Rucăr-Bran şi Pasul Buzăului, preferând acest traseu mai anevoios pentru transportul mărfurilor între Ţara Românească şi Transilvania.
3. Acolo unde nimeni nu gândea că s-ar putea înfiripa o aşezare modernă, sihaştrii care căutau să fie singuri cu credinţa lor urcau valea întunecată a Prahovei, spre crestele Bucegilor. În actul de zidire a Mănăstirii Sinaia din 1715, marele-spătar Mihail Cantacuzino scria că unde mai înainte de zidirea ei se aflau sihaştri, acolo, în pustietate, nu se putea trăi de tâlhari (deoarece aceste locuri izolate reprezentau teritoriul lor).
4. Mănăstirea Sinaia a devenit, prin legăturile stabilite cu Mănăstirea Colţei din Bucureşti – ctitorită tot de marele-spătar Mihail Cantacuzino – şi cu Muntele Athos, unul dintre cele mai influente centre culturale şi spirituale ale epocii şi, prin aceasta, o destinaţie favorită pentru domnii şi personalităţile politice ale ţării.
5. În timp, mănăstirea ajunsese nu doar o colonie religioasă, ci şi un adevărat nucleu de viaţă obştească; acest lucru a condus la decizia amplasării unei reşedinţe regale în vecinătatea sa.

 

Carol I

6. Spre sfârşitul zilei de 5 august 1866, un poştalion tras de opt cai se oprea în preajma chiliilor albe ale mănăstirii, aducându-l pentru întâia oară pe Domnul Carol pe malurile Prahovei.
7. Priveliştile descoperite în timpul vizitelor din 1869 şi 1871 aveau să trezească Suveranului sentimente adânci pentru frumuseţile tăcute ale plaiului Peleşului. În 1872, Carol i-a scris tatălui său, prinţul Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, destăinuindu-i că aprecia atât de mult aerul permanent proaspăt şi sănătos al Sinaiei, încât plănuia să clădească lângă mănăstire o vilă elveţiană, care să-i fie sălaş pentru lunile de vară.
8. Pe timpul vizitelor din perioada 1871-1883 – până la construirea reşedinţei de vară –, Carol şi Elisabeta au locuit în vechiul arhondaric al mănăstirii, unde fuseseră amenajate două odăi împodobite cu obiecte româneşti.
9. Construcţia castelului a început în anul 1873, pe unul dintre locurile cele mai pitoreşti ale Bucegilor, pe valea tumultuosului râu Peleş. La captarea izvoarelor subterane, ridicarea temeliilor castelului, la gaterele şi la carierele din Piatra Arsă, precum şi la numeroasele etape ale construirii castelului, au lucrat italieni, sârbi, bulgari, germani, maghiari, turci, francezi, englezi, albanezi şi greci (după încheierea lucrărilor, o parte dintre ei s-au stabilit pe acele locuri).
10. Şantierul castelului a avut la bază planurile arhitectului vienez Wilhelm von Doderer. După încheierea Războiului de Independenţă, construcţia a continuat după proiectul arhitectului german Johannes Schultz şi a fost terminată, într-o primă etapă, în 1883. (…) A doua etapă de construcţie a început în 1890, a durat până în 1914 şi a purtat amprenta arhitectului ceh Karl Liman.
11. Vilegiaturiştii puteau vizita Castelul Peleş numai după obţinerea permisiunii de la biroul de arhitectură al palatului, însă aleile parcului erau deschise în permanenţă publicului.
12. Dorinţa lui Carol I a fost de a construi într-un spaţiu neatins până atunci şi de a lega sufleteşte poporul de Casa Regală şi Dinastie. Castelul era destinat să fie nu doar o simplă reşedinţă de vară, ci era învestit cu o semnificaţie politică şi culturală, după cum îi scria Carol I tatălui său, Karl Anton: „Măreţia acestei construcţii face în ţara întreagă o impresie excelentă şi toată lumea se bucură fiindcă vede o garanţie a stabilităţii regimului. Chiar de pe acum îl numesc castelul regesc, ceea ce poate va fi într-o zi”.

Regina Maria, la Sinaia

13. Pentru principii moştenitori ai tronului României, arhitectul Karel Liman a conceput, între anii 1899 şi 1902, Castelul Pelişor. Astfel, Principele Ferdinand şi Principesa Maria au părăsit, în 1903, fermecătoarea Casă a Pădurii, cu stâlpi plini de vegetaţie şi împodobită cu simboluri vânătoreşti (care fusese pregătită, încă din 1879, pentru partidele de vânătoare ale Domnului Carol I).
14. Mai apoi, casa s-a transformat în Castelul Foişor şi a devenit locuinţa Principelui Carol. În 1932, Foişorul a ars complet într-un incendiu, însă a fost refăcut la scurt timp.
15. Clădirile din jurul castelelor completau peisajul idilic al Peleşului: Casa Cavalerilor era folosită pentru a găzdui suita suveranilor străini, Corpul de Gardă, pentru garda care asigura paza, iar Economatul, pentru funcţionarii şi personalul castelelor.
16. Reşedinţa de vară a avut rolul ei în întâlnirile politice cu suveranii şi miniştrii altor state. Un moment semnificativ al politicii externe româneşti a fost vizita Împăratului Franz Joseph, în septembrie 1896, pentru reînnoirea tratatului austro-român din cadrul Triplei Alianţe. Cu acest prilej, a fost amenajată Stânca Franz Joseph din apropierea Poienii Stânei, ca belvedere. Fiind încântat de privelişte, Împăratul a încuviinţat rugămintea Regelui Carol I de a da numele său acelei amenajări.

 

Personalităţile

17. Construirea Castelului Peleş – unde Regele şi Regina veneau atât de des – şi realizarea căii ferate rapide au deşteptat în rândul bucureştenilor cu dare de mână dorinţa de a-şi ridica şi ei reşedinţe la Sinaia. Prinţul Dimitrie Ghica (…) a fost primul proprietar de vilă la Sinaia. Imobilul, construit în anul 1872, se găsea pe locul actualului cazinou şi era înconjurat de un întins parc de foişoare.
18. La numărul 59, mai retrasă faţă de bulevard şi aşezată pe un vast domeniu, era vila Lelia Oteteleşanu. Proprietara, născută Cesianu, a fost căsătorită cu ministrul de finanţe Ion Oteteleşanu.
19. Impresionat de peisajul muntelui Furnica, Take Ionescu, pe atunci ministru şi membru al Societăţii Carpatine din Sinaia, şi-a cumpărat, în anul 1893, o casă în apropierea Mănăstirii Sinaia, pe strada care i-a purtat numele începând din 1905. Vila lui Take Ionescu din Sinaia era locul predilect al întâlnirilor politice, la care uneori participa şi Ion C. Brătianu. Vilele acestor personalităţi se învecinau cu locuinţele mai modeste ale localnicilor şi ale funcţionarilor din cartierul Furnica.
20. Pe timpul verii, popularele cofetării Capşa şi Rieglar îşi deschideau chioşcurile din Parcul Ghica. La marea concurenţă în atragerea publicului participa, cu oferta ei, şi Cofetăria Kalimzaki.

 

Red.