În istoria neamului nostru, 1944 este unul dintre anii cei mai grei. Urgia războiului a trecut de la răsărit spre apus peste tot teritoriul ţării. După ce mai mulţi ani am întreţinut în România sute de mii de soldaţi germani, satisfăcându-le fel de fel de pretenţii culinare şi de adăpost, din 1944 alte trupe, cele ruseşti, au fost întreţinute mulţi ani din munca românilor. Soldatul român a fost obligat să lupte şi împotriva ruşilor şi a nemţilor. Comandanţii din armată cei mai apropiaţi de soldat, atât în răsărit cât şi în apus, comandanţii de plutoane, baterii au fost învăţători. Educaţi în şcoală în spiritul dragostei faţă de copii, acest sentiment s-a răsfrânt şi asupra soldaţilor pe care nu-i considerau subordonaţi, ci camarazi în luptă. Iar învăţătorul care mergea în fruntea clasei va merge şi în fruntea plutonului. Războiul era o nouă şcoală dură, căreia învăţătorii i s-au dedicat nu mânaţi de propaganda deşănţată, patriotardă a politicienilor, ci de simţul lor uman. După război eroii aveau să se bucure de lacrimile familiilor, ale prietenilor dar şi de lipsa de respect a statului.
Eram copil în acei ani. Mă impresionau hainele de ofiţer ale învăţătorului Gheorghe Ceauşu, directorul Şcolii Primare din Slobozia, ale ofiţerilor din Regimentul 41 Artilerie, care cartiruise în iarna grea a anului 1941 în satul meu. Am fost treziţi la miezul nopţii şi îngrămădiţi într-o singură cameră pentru ca în cealaltă să fie găzduiţi soldaţi. Am văzut cum plutonierul Motoaşcă lovea cu cravaşa pe soldaţi, cum ostaşul român venea cu gamela plină pe jumătate cu borş cu fasole, iar pe capacul care ţinea loc de farfurie erau două sau trei linguri de mâncare de fasole sau cartofi fierţi. O cană de lapte, un ou făcut omletă, o bucată de brânză primite de la mama de pomană erau bunătăţi mult dorite.
Copil fiind, am cunoscut ororile războiului. Colega mea Vrânceanu din clasa a III-a a venit într-o zi plânsă la şcoală. Tatăl ei murise pe front. Învăţătoarea avea să ne explice de ce soldaţii români au trecut Nistrul şi atacă Odessa. După aceea au apărut în sat un voinic cu ambele mâni retezate, apoi un altul care avea numai braţul drept. În primăvara lui 1942, de Ziua Eroilor două familii au venit la şcoală cu două care pline cu plăcinte şi pui fripţi, drept pomană pentru sufletul copiilor lor căzuţi pe front. În toamnă, mama a tăiat toţi puii care-i avusese o cloşcă, a făcut două cuptoare de plăcinte, a luat un caş mare şi a plecat la Piatra-Neamţ pentru a le da ostaşilor răniţi, aflaţi în spital. În primăvara lui 1944, liceul s-a închis la începutul lui aprilie. Acasă nu eram pus la odihnă, ci la treabă. Părinţii crescând oi, le duceam l-a păscut. Convoaie de refugiaţi curgeau pe şoseaua Târgu Neamţ-Girov-Roznov, cu căruţe trase de vaci, căruţe pline de copii, de haine şi de saci cu alimente. Credeau că vor scăpa de ruşi. Ce iluzie! Prin iunie, de pe un deal din apropierea Mărginenilor, unde tata îşi instalase stâna, în nopţile fără nori şi fără lună plină priveam cu tata cum ardea cerul la răsărit, iar dacă noaptea era liniştită se auzea bubuitul tunurilor. Pe un căţel care fusese adus la stână de un prieten al tatei, căruia îi plecaseră băieţii pe front, l-am botezat Stalin. Câinele preferat al tatei se numea Franţ. Tata era veteran din Primul Război Mondial.
Şi a venit 23 august, zi călduroasă. Vara fusese prielnică pentru agricultură. Cu toate necazurile, grâul a fost recoltat. Păpuşoii erau mari, nu te vedeai din ei. I-am văzut pe nemţi cum se retrăgeau în formaţie de tragere. I-am văzut şi pe români cum se retrăgeau în dezordine şi cum, speriaţi de apariţia avioanelor, se trânteau mereu la pământ. Eram pe un deal din marginea Sloboziei. La vreo 10 kilometri, la Căciuleşti, aviaţia rusească a atacat coloanele Armatei Române. Pe câmp au rămas care pline cu alimente, cu muniţie, cu echipamente. Prilej de înavuţire, de joacă, de nenorociri. Ruşii au venit, au luat cu ei mii de oi şi sute de cornute şi au plecat spre Berlin. Părea linişte. Un bubuit puternic se auzi pe deal la Papuc. Un proiectil din acelea cu care se distrug tancuri a curmat viaţa a trei băieţi. Unul era fratele meu, de 15 ani, cel mai bun prieten. Mâncasem din aceeaşi strachină, ne jucasem şi ne certasem, ne scăldam cât era ziua de mare în Cracău, mergeam cu sania pe dealuri, făcea patine din lemn de fag şi le balota… Mamele i-au recunoscut după părul de pe cap, i-au adunat în poale şi i-au înmormântat, pe toţi în aceeaşi zi. De atunci n-am mai văzut-o pe mama nici măcar se zâmbească şi nici să plângă. De aceea găsesc ca o datorie de onoare, ca acum, în anul 2019 să scriu despre învăţătorii căzuţi în război. Fac parte din aceeaşi categorie profesională, am fost dascăl de şcoală şi cunosc dăruirea pe care trebuie să o ai pentru a învăţa pe copii carte. Posibilitatea de a scrie acest modest articol mi-a dat-o revista Apostolul, nr. 5, din martie 1942, care a fost dedicată în întregime învăţătorilor eroi. Până la acea dată, din aproape 800 de învăţători câţi are judeţul Neamţ, 58 s-au jertfit eroic pe câmpul de onoare în lupta contra bolşevismului, care ameninţă întreaga civilizaţie a lumii şi în primul rând ţara noastră, ne spune într-un articol Mihail Avadanei, directorul revistei. Ce s-a întâmplat după aceea la Cotul Donului, la Stalingrad, în Caucaz, în stepa Calmucă nu s-a mai scris, Războiul Sfânt făcea paşi înapoi. Alte sute de mii de români aveau să fie declaraţi eroi, luptând pentru Dumnezeu, pentru Patrie, pentru Rege.
Oare, Dumnezeu, care e atotputernic, avea nevoie de sânge, de carne sfârtecată, de spânzurători, de crematorii? Greu de răspuns. Dar de ce să moară un milion de oameni pentru un rege ce stătea comod în palate la Sinaia, Săvârşin sau Bucureşti, cu slugi, cu aghiotanţi iar cel de dinaintea lui Mihai, Carol al II-lea avea şi curve? Acestea nu scad însă cu nimic din gloria celor căzuţi pe front, în primul rând a învăţătorilor, mereu alături de soldaţi, cu unii pe care-i învăţaseşi carte şi-şi vărsau sângele alături, din convingere sau forţaţi, minţiţi, ameninţaţi, împinşi de la spate. Dar aceasta este o altă problemă pe care trebuie spusă şi să o înţeleagă românul.
Iată numele câtorva din cei care au înălbit cu oasele lor stepa rusească. I-am preluat din revista amintită, revistă a învăţătorilor, condusă de învăţători ce pot fi şi ei consideraţi eroi.
Ardeleanu Constantin, n., 22 mai 1919; Alexandrescu Constantin n. 22 mai 1919; Balan Nicolae, n. 13 martie 1918, Tg. Neamţ; Barcan Spiridon, judeţul Neamţ, locotenent; Catană Vasile, n. 14 noiembrie 1910, Bodeşti; Cimpoeşu Petru, sublocotenent; Cojocaru Mihai, Dobreni, judeţul Neamţ; Cotosa Gheorghe, n. 21 aprilie 1916, Hangu; Crivăţ Al. Ioan, Ruseni-Borleşti, plutonier; Darie Ioan, n. 1914, Dobreni, Neamţ, sublocotenent; Fuciuc, Gheorghe, n. aprilie 1916, Hereşti, Baia; Grosu Theodor, n. 16 decembrie 1915; Găină Nicolaie, 27 de ani, Bicazul Ardelean; Lupaşcu Nicolae, 12 noiembrie 1909; Mitru Vasile, director al Şcolii Taşca; Mustea Vasile, sublocotenent, învăţător Audia; Nanea Mihai, n. 30 oct 1907, învăţător, Şcoala Răuceşti, m Oblon Neculai, n. 3 februarie 1911, Mastacăn, com. Calu; Popescu Iorgu, n. ianuarie 1900, Bălţăteşti, locotenent; Popescu Virgil, n. 21 februarie 1916, Bălţăteşti; Sandu Ioan, n. 10 ianuarie 1916, Broşteni, Neamţ; Savinescu Gheorghe, n. 1900, locotenent, Grumăzeşti; Stănciulescu Ioan, Şcoala din Gârcina; Tudoreanu Gheorghe, n.15 mai 1919; Vasiliu I. Vasile, Certieni, locotenent; Vereşteanu Dumitru, n. 6 martie 1919, Mastacăn; Vlase Constantin, n. 17 noiembrie 1910.
Despre ei au scris colegii lor, unii cum au putut, cum şi cât au ştiut. Valoarea articolelor constă în sentimentele exprimate şi nu în datele biografice, sumare, Unii din cei care au scris, nu după mult timp aveau să-i urmeze în mod dramatic pe drumul veşniciei. Marea majoritate din cei amintiţi au căzut în luptele pentru Odessa. Antonescu a vrut să arate lumii cât de viteaz este ostaşul român. Şi a făcut-o, dar tragic, cu preţul a mii de vieţi. Este amintită, ca un Termopile, localitatea Dalnic. Despre cota 66,8 Mihai Nechita (Nichita Bistriceanu) din Bistriţa, participant la război, avea să scrie poezia Dalnic, cota 6,68, publicată în revista Apostolul. Redau două strofe:
Părea o răscolire de furtună./Obuzele plângeau, plesneau, oftau/ Ca demonii ai noştri alergau/ Şi se târau. Cu arma-n mână …/ Cu zecile ca îngerii cădeau.// Dar aţi înaintat. Cu faţa-n jos/Noi aşteptam ca rândul să ne vie/ Era acuma câmpu-ntreg de bătălie/ Un vaiet şi un plânset dureros;/ Răniţii erau îngeri în câmpie.
Se zice că într-una din vizitele sale pe front, la Cuban, Antonescu impresionat de devotamentul ofiţerilor de profesie învăţători s-ar fi exprimat cu sintagma folosită de mine ca titlu. (Ceahlăul Nr. 37 iunie 1943, articol preluat din ziarul Timpul). Şi avea dreptate.
Ermil BUCUREŞTEANU