Titlul textului de faţă nu face trimitere nici la codul Morse (în care ar corespunde literei „R”), nici la sistemul de comunicare incaş (nod sfoară nod). El este definiţia anului şcolar în curs, pe care am auzit-o de la un coleg, profesor de matematică, unde „punctul” este pauza/vacanţa, iar „linia”, perioada de cursuri. Cred că toţi – profesori, elevi, părinţi – am simţit că anul acesta şcolar a fost o vacanţă fragmentată de scurte perioade de şcoală. Cea mai lungă perioadă de cursuri ar fi fost, pentru elevii care nu sunt în ani terminali, de aproximativ 39 de zile (ultimul „modul” – 19 apr.- 16 iun. 2023). Am folosit condiţionalul-optativ, fiindcă a intervenit greva profesorilor şi cursurile au fost iarăşi întrerupte, şi am aproximat numărul de zile de şcoală, întrucât cele opt săptămâni din ultimul „modul” au fost şi ar fi fost întrerupte de patru zile de liber (1 mai – luni, 1 iunie – joi, 2 iunie – vineri, 5 iunie – luni), fără a mai lua în calcul realitatea (şcoala a reînceput miercuri, 19 aprilie, iar joi şi vineri au fost zile de reacomodare; ultimele două săptămâni de şcoală sunt mereu tot de reacomodare, cu vacanţa). Făcând toate calculele, în acest an şcolar cele 36 de săptămâni de şcoală au însemnat, de fapt, cam 150 de zile. Din aceste 150 de zile, după cum scriam mai sus, au fost şi vor fi multe altele destinate „reacomodării”, libere nelegale/neoficiale. Pot oferi chiar un exemplu concret. Într-un oraş mic din România, dar foarte mare pentru moştenirea lui culturală, festivităţile de absolvire (termenul de „premiere” este incorect politic, presupunând riscul unei discriminări!) a elevilor de clasa a VIII-a şi de clasa a XII-a nu se mai organizează de câţiva ani acolo unde elevii au învăţat. Curţile şcolilor, amfiteatrele şcolilor sunt pustii. În schimb, când se apropie sfârşitul anului şcolar, Stadionul municipal devine un furnicar, fiindcă acolo se desfăşoară festivităţile de absolvire. Pe scurt, diriginţii şi/sau directorii şcolilor oferă diplome tuturor (!) elevilor-absolvenţi, în ordine alfabetică, nu în ordinea mediilor (de cele mai multe ori, mediile nici nu se mai spun), elevii sunt fotografiaţi alături de reprezentanţii instituţiilor (primăria, şcoala) şi fiecare festivitate se încheie cu un concert.
Anul acesta şcolar, cursurile elevilor de clasa a VIII-a se încheiau, oficial, în data de 9 iunie. Potrivit actelor normative în vigoare, mediile se încheie în ultima oră de curs pentru fiecare disciplină, iar elevii corigenţi trebuie evaluaţi şi în ultimele două săptămâni de şcoală. Cu toate acestea, festivităţile de premiere, de fapt, de absolvire, au fost programate începând cu 29 mai! Deci, mediile elevilor ar fi trebuit încheiate cu trei săptămâni înainte de încheierea cursurilor. Elevii ar fi fost absolvenţi – cu diplomă – cu două săptămâni înainte de încheierea anului şcolar. Ei nu ar mai fi venit la ore decât dacă nu ar fi găsit o variantă mai… interesantă de consumat timpul. Şi nici absenţe nu ar fi primit. Cum ar fi putut profesorii să înregistreze absenţele unor absolvenţi? Toate planurile au fost amânate (dar nu anulate, din păcate) datorită grevei profesorilor. Citând, „are şi greva avantajele ei”.
Consider că nu are sens să mai scriu despre obişnuinţe ale sistemului (pierderea orelor, neînregistrarea absenţelor ş. a.). De aceea, revin la ceea ce mi se pare cu adevărat o mare greutate şi o mare pierdere – obligarea instituţiilor de învăţământ să-şi desfăşoare activităţile legate indiscutabil de şcoală în alte locuri (situaţie în care profesorii nu mai au nicio putere), respectiv renunţarea şcolilor la organizarea unor evenimente foarte importante pentru elevi, pentru profesori, pentru istoria locurilor.
Dacă în prezent festivităţile de absolvire a elevilor de pe stadioane sunt urmate de concerte, acum mulţi ani, serbările de sfârşit de an şi festivităţile de premiere erau anticipate şi continuate de/cu momente culturale şi artistice – deloc păşuniste – care confirmau importanţa şcolii şi a oamenilor ei.
În revista şcolară „Mugurul” a Liceului „Mihai Viteazul” (anul XV, nr. 2, semestrul 2, anul şcolar 1943-1944), se găseşte şi textul Serbarea de sfârşit de an a Liceului, text semnat de I.M. Din teama că s-ar putea generaliza fenomenul pe care eu l-am descris, dar şi cu speranţa că oameni ai şcolii se vor bucura să redescopere o atmosferă de sărbătoare de odinioară, reproduc câteva fragmente din Serbarea de sfârşit de an a Liceului:
„Liceul Mihai Viteazul înscrie azi încă o pagină plină de demnitate, alături de alte multe, legate de tradiţia anilor de muncă şi jertfă. Această instituţie, la catedrele căreia s’au perindat atâtea figuri măreţe din panteonul şcoalei româneşti, azi cu vie recunoştinţă închină un an de rod şi de strădanie memoriei celui dintâi dascăl al ei: Profesorului Ion Roman, ctitor al aşezămintelor care găzduiesc copii din plaiurile Basarabilor, din locurile Banilor olteni şi de departe din «ţara mare de peste pădure». În prezenţa domnului ministru al Culturii Naţionale, corul liceului de sub harnica şi priceputa conducere a profesorului Alfonso Popescu, intonează Imnul Regal şi alte cântece (…). Bine realizată şi foarte apreciată a fost bucata Valurile Dunării de Ivanovici. (…) Corneliu Poenaru din cl. a VIII-a B, furtunatic şi cald ca o ploaie de vară, rosteşte poemul Rugăciune pentru neamul meu, după care orchestra liceului cântă câteva bucăţi din Herberte Iordan, Simion Niculescu şi o doină cu solo de acordeon, care a fost o revelaţie a sufletului românesc închis în cântec, în dor şi’n suferinţă. Orchestra dirijată de d. Laslău a cules mulţumirile publicului care i-a apreciat la justa valoare strădania unui an de muncă. În sfârşit la tribună se urcă directorul liceului prof. Mihail Iacob, care după ce trece în revistă împrejurările de vieaţă vitregă în care se face şcoală azi, arată că tineretul nici acum n’a ancorat uşuratic dincolo de preocupările de ieri, ci a rămas credincios gliei sale. (…) Şi azi bibliotecile sunt pline, uneori mai populate ca ieri. (…) În linii sobre şi impresionante schiţează figura prof. Ion Roman; munca şi jertfa dascălului venit ca şi Gheorghe Lazăr din îndepărtatele unghiere ale Ardealului, lupta şi biruinţa sa, care a rămas înscrisă cu litere mari pe fiecare piatră de temelie a şcolii, care azi continuă doar vechile drumuri pornite din sufletul său de apostol. D. director Mihail Iacob, plin de mulţumire, salută omagial prezenţa domnului ministru Ion Petrovici, pe aceea a domnului Const. Angelescu, fost ministru, pe domnul general Şachim, primarul de Negru, şi alte personalităţi de seamă, care au ţinut să-şi arate dragostea lor pentru vechea şcoală a profesorului Ion Roman. (…) Înainte de drama lui Victor Eftimiu, jucată de elevii interni ai liceului, Mircea Săulescu – acompaniat la pian de d-şoara Mia Macaveiu, o virtuoasă pianistă – execută la vioară bucăţi din Gabriel Marie, Pandre Martini şi minunata romanţă andaluză de Pablo Sarasate. (…); programul a continuat cu discursurile invitaţilor, cu o altă punere în scenă şi cu alte momente artistice… Târziu în seară, cei care au urmărit programul serbării, s’au îndreptat spre casă cu o icoană a unei şcoli în care se munceşte şi în afară de litera de fiecare zi a cărţii. (…).”
Trebuie să spun că serbarea de sfârşit de an prezentată mai sus a avut loc în vara anului 1944, când ţara se afla în plin război, era bombardată de forţele aliate şi tancurile sovietice se apropiau cu viteză de fruntariile sale.
Am dorit să aflu câte zile mergeau la şcoală copiii la începuturile organizării învăţământului public în Principatele Române (în anii 1830) şi la 30 de ani de la serbarea şcolară despre care am scris mai sus (mijlocul anilor 1970). În 1831-1832, şcolile care pregăteau candidaţii de învăţători pentru şcolile săteşti funcţionau aproximativ 170 de zile (din aprilie până în octombrie), iar şcolile săteşti funcţionau aproximativ 120 de zile (din noiembrie până la sfârşitul lui martie). Se întâmpla astfel, deoarece în perioada muncilor agricole copiii de la sate nu mergeau la şcoală. Aceştia îşi ajutau părinţii, iar dascălii lor urmau cursurile şcolilor normale (de pregătire a învăţătorilor). La sfârşitul fiecărui an şcolar, toţi elevii susţineau examene publice de promovare, la care participau autorităţile şi părinţii. Examenele erau urmate de serbările şcolare care se desfăşurau în ziua de 29 iunie. La mijlocul anilor 1970, durata cursurilor şcolare era de peste 200 de zile. Începeau la 15 septembrie, în fiecare an, şi se încheiau la 15 iunie, anul următor, după ultima oră de curs. Datele se modificau numai dacă zilele de început şi de sfârşit cădeau duminica. Festivităţile de premiere a elevilor merituoşi şi serbările şcolare se organizau în prima duminică după încheierea cursurilor şi se desfăşurau numai în incinta şcolilor, în prezenţa directorului, a învăţătorilor şi a profesorilor, precum şi a părinţilor care doreau să participe.
Dacă odinioară examenele de promovare erau publice, acum nu mai sunt agreate nici măcar lecţiile deschise la Cercurile Metodice ale profesorilor. În învăţământul primar, lecţiile se înregistrează în prealabil, iar în ziua Cercului, profesorii/învăţătorii urmăresc înregistrarea. La gimnaziu şi la liceu, de cele mai multe ori, se organizează orice altceva (extraşcolar, extracurricular), dar nu lecţii. Motivul invocat este acela că elevii ar fi foarte stresaţi de prezenţa altor profesori, a altor persoane în sala de clasă, în timpul orelor. În această situaţie, propun ca lecţiile pentru Cercurile Metodice să se desfăşoare fără elevi, cu profesorii în rol de elevi.
Cine găseşte în textul meu nostalgii diverse trebuie să ştie că nu am trăit nicio zi în comunism şi că nu-mi doresc să trăiesc vreo zi sub dictatură totalitar comunistă, militară ori de altă factură. Singura mea nostalgie ţine de diferenţa prea mare între ce a fost bun şi ce mai este bun. (Preluare din România literară, iulie, 2023)
Alexandra Florina MĂNESCU