Şcoala ca o pradă
Am fost anunţaţi azi că Ziua Mondială a Profesorilor este mâine. I-auzi! Te pomeneşti că se lasă cu ceva şampanie, focuri de artificii, premii sau măcar ceva tinichele atârnate de reverele unor vajnici luptători pe baricadele reformei. Aş! Ţi-ai găsit! Chestia asta se sărbătoreşte prin muncă, nu v-aţi prins? Prin organizare de activităţi despre rolul profesorului, despre cum trebuie să respecte el cu sfinţenie drepturile beneficiarilor actului educaţiei, bla-bla-bla, bla-bla-bla… Cine a hotărât acest mod genial de a sărbători? Şi cine ne-a spus „La mulţi ani”? Tot Băsescu, cel cu 750 de milioane (nu de euro, ci de „contra”)? Cine oare ne mai respectă în lumea asta românească? Şi cui îi mai pasă că i-am învăţat pe toţi scris-cititul, tabla înmulţirii, povestitul, gânditul – principalul motiv pentru care ne „iubesc” cei de sus – şi multe altele?
Să ne mândrim dară că şcoala românească e în pradă; că televiziuni inepte acordă spaţii largi doamnelor tufar care nu se spală de 16 ani pe dinţi (nu că s-ar teme de intoxicare cu fluor), cruduţelor (fără referire strictă la aspectul fizic) care au sau nu bikini din Hawai, biancelor subnutrite. Nu-i aşa, domnilor (şi dumneavoastră vă număraţi cu onoare printre beneficiari), că şcoala românească scoate tâmpiţi?
Părinţii fac legea, intră în şcoli, bat profesorii, bat elevii, căci în noua lege a educaţiei, ei au toate drepturile, ca şi odraslele lor! Numai profesorii n-au niciun drept, afară de acela de a munci (pe degeaba) şi de a fi umiliţi la tot pasul! Nu-l au nici pe acela de a-şi plăti utilităţile din leafă, că, deh!, în Constituţia României de 23 de ani stă scris că „Învăţământul e prioritate naţională şi i se alocă 6% din PIB”. Da’ măcar să nu ni se fi FURAT 25% din puţinul pe care ni-l dădeau ceilalţi! Că ni l-au furat, nu fiindcă n-aveau de unde da, ci ca să aibă cu ce să-şi cumpere unele poşeţele de jdemii de euro şi altele să facă săli de fitness şi bazine de înot pentru senioarele de la Pocreaca! Halal!
Va putea plăti cineva vreodată, în timpul vieţii noastre, distrugerea sistematică a învăţământului românesc (şi nu numai a lui) şi a sufletelor nefericiţilor care şi-au dat viaţa pentru şcoală?
Supravieţuitorii acestui genocid şcolar se întreabă: Noi, „oamenii de şcoală”, mai suntem români? Mai avem dreptul la viaţă? Mai apucăm să beneficiem de uriaşa pensie de 12 milioane de lei vechi, după 42 de ani de muncă la catedră? Plătită de cine, stimaţi guvernanţi?
Vă rog respectuos să-mi permiteţi ca, în numele Dv., să spun azi, 5.X.2012, „La mulţi ani”, dragi colegi! Măcar atât, că şampanie şi focuri de artificii (ca şi cum aş fi câştigat un nou mandat într-o funcţie importantă) nu-mi permit!
Viespea DIDA