• Interviu cu pictorul Dumitru Bostan Junior
Renumele pictorului Dumitru Bostan Junior a depăşit de mult graniţele meleagurilor nemţene şi ale României, tablourile sale aflându-se şi în colecţii private din Franţa, Germania, Italia, Olanda, Israel şi SUA. Este prezent în „Enciclopedia Artiştilor Români Contemporani”, concepută de Vasile Florea (Editura Arc 2000, Bucureşti 2003) şi în volumul „Un secol de arte frumoase în Moldova”, de Valentin Ciucă (Editura ART XXI, Iaşi 2009). Această recunoaştere este rezultatul talentului, personalităţii, libertăţii de creaţie artistică, la care se adaugă lirismul, aspiraţia către sinteză, echilibrul şi anumite preocupări metafizice. O cutezanţă care merge până la temeritate în căutarea de noi mijloace de expresie plastică, un sentiment de eliberare care justifică experienţele cele mai avansate, dublat de un efort de conservare a identităţii proprii. Un artist înnăscut, care cunoaşte temeinic secretele culorilor, pe care le înţelege şi le stăpâneşte, conducându-le până la expresivitatea supremă. Marcel Dragotescu aprecia că, lucrările lui Dumitru Bostan Jr. ni se prezintă ca fiind îndelung elaborate, fără ca undeva forma sau culoarea să scape de sub control, iar această exigentă minuţie le conferă o anumită ţinută aristocratică, dar fără morgă şi tuşe epatante, lăsând să transpară marea sensibilitate a artistului.
Născut la 27 noiembrie 1962 în Piatra-Neamţ, este absolvent al Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti, secţia artă monumentală-restaurare, discipol al profesorilor Simona Vasiliu-Chintilă şi Dan Mohanu. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi, de la debutul din 1986 a participat la numeroase proiecte personale şi colective, dintre care enumerăm doar câteva, din ultimii ani: Expoziţie de grup „Interstiţiu plastic-Nemţeni la Palatul Brukenthal”, Muzeul Naţional Brukenthal, Sibiu (2014); Saloanele Astrei, Sibiu (2014); Expoziţie de grup „4 Plus”, Elite Art Gallery, Bucureşti (2014); Expoziţie personală, Muzeul de Artă, Piatra-Neamţ (2015); Expoziţie colectivă, Muzeul Bucovinei, Suceava (2017); Expoziţia grupului „4 Plus”, Muzeul „Ion Irimescu”, Fălticeni (2018); Expoziţia grupului „4 Plus”, Muzeul Bucovinei, Suceava; Expoziţia grupului „4 Plus”, Muzeul de Artă din Piatra-Neamţ, (2019). În 2009 a obţinut Premiul pentru grafică al Bienalei „Lascăr Vorel”, Piatra-Neamţ iar în 2019 Premiul „Victor Brauner”.
Într-o întâlnire încărcată de emoţie, am încercat să pătrund în lumea tainică a lui Dumitru Bostan Junior.
– Tatăl Dvs. a fost o figură de marcă în lumea artiştilor plastici. În ce mod v-a inspirat şi v-a influenţat de-a lungul carierei artistice?
– Tatălui meu îi datorez enorm, şi abia acum îmi dau seama de asta şi îi simt lipsa, pentru că m-a călăuzit mereu, atât discret cât şi direct.
M-a influenţat esenţial. Eu l-am văzut pictând în casă şi asta a fost ceva nemaipomenit. Şi acum îmi vin în minte lucruri pe care numai de la el le ştiu şi pe care nu mi le-a predat nici un profesor în şcoală. Era un om care iubea foarte mult arta şi lecturile lui erau foarte serioase în privinţa asta. Spunea lucruri esenţiale pe care nici nu ştiu de unde le ştia. De exemplu, apropo de starea în care pictezi, îl cita pe Grigorescu: „Străduieşte-te să termini tabloul într-o singură şedinţă, pentru că mâine, nici peisajul nu va mai fi acelaşi şi nici tu”. Grigorescu, în maniera lui rapidă şi clară reuşea asta.
– Apropo de performanţa de a termina un tablou într-o şedinţă, dvs. reuşiţi acest lucru?
– Foarte rar. Şi când îl termin recunosc momentul şi îl pun deoparte, de teamă să nu-l stric. Dar de obicei revin mult şi pe unele le termin în luni şi ani. Mă opresc când nu mai am ce adăuga sau ce scoate. Tonitza spunea ceva foarte interesant pe această temă: „Intru în atelier şi lucrez la tabloul care îmi face cu ochiul.” Nu ştiu cine considera că nu există tablouri terminate ci tablouri abandonate.
– În anul 2003 aţi ilustrat albumul de artă „Biarritz si loin si proche”, apărut în Franţa. Cum a apărut oportunitatea acestei colaborări?
– Prietenul meu, pictorul Vasile Spătaru, un artist român care este recunoscut acum şi ca un foarte bun pictor basc, m-a chemat într-o vară la Biarritz. După un timp m-a îndemnat să pictez. Pe măsură ce lucram mi-am dat seama ce frumoase sunt locurile. La vremea aceea Vasile Spătaru era director artistic al Editurii Atlantica de la Biarritz. El a văzut de la bun început oportunitatea de a publica acuarelele, în total peste 20, cert este că le-a arătat editorului Jacques Darrigrand, un alt om de artă, căruia i-au plăcut. Timp de un an le-a ţinut pe birou, iar când cineva îl vizita i le arăta, întrebând dacă ar merita publicate. A adunat impresiile şi s-a hotărât să le publice într-un frumos volum format a l’italien. Acest album a fost pentru o bună bucată de timp coup de coeur d’Atlantica. A fost un tiraj de colecţie, tipărit doar în 500 de exemplare, numerotate. După album au mai publicat un set de cărţi poştale şi apoi postere, toate foarte bine primite de public. Florence Sturm Borderie, jurnalistă la cotidianul „La Croix” şi o scriitoare talentată, colaboratoare a domnului Darrigrand, a realizat o serie de scrisori imaginare, nişte texte suprarealiste, care au completat imaginile.
– Impus de vocaţie, sunteţi numit, după doamna Iulia Hălăucescu, al doilea acuarelist de pe meleaguri nemţene. Cum se explică faptul că vă regăsiţi atât mult în acuarelă?
– Pur şi simplu cred că acuarela mi se potriveşte. Cred că n-aş mai fi reluat acuarela dacă nu ar fi fost povestea de la Biarritz. Am făcut acuarelă multă în liceu cu bunul profesor Pavel Giligor. Aveam o lună de practică la sfârşitul fiecărui an, când pictam pe străzile din Iaşi şi în zona industrială, de unde veneam cu mapa plină de lucrări. Între timp în facultate am făcut altceva şi am uitat de acuarelă. Când a fost episodul Biarritz eu nu mai lucrasem în această tehnică de 20 de ani, dar parcă revenisem la ceva firesc. Cu inconştienţa de atunci unele lucruri mi-au reuşit. Am avut o prospeţime dată de această pauză. A fost o întâmplare minunată pe care o datorez oraşului şi oamenilor pe care i-am cunoscut acolo.
– Emil Nicolae spunea că absenţa umană din lucrările dvs. „este numai formală căci temperatura cromatică este aceea a unei îmbrăţişări”. Poate suplini temperatura cromatică pulsul vieţii adevărate?
– Nu ştiu de ce se întâmplă lucrul acesta dar m-a atras mai degrabă acest tip de peisaj, să spunem depopulat. Sunt convins că există o explicaţie perfect raţională şi pentru asta. S-ar putea să fie influenţa lui Giorgio de Chirico, pe care îl iubeam în copilărie, cu pieţele lui goale, cu porticurile tipic italieneşti, cu umbrele lui prelungi…
Cum să-mi explic absenţa oamenilor? În filmele lui Antonioni sunt perioade foarte lungi fără dialog, în care se tace mult, ca în Deşertul Roşu şi altele, ca la sfârşit, în ultimul său film, Dincolo de nori, să se vorbească întruna. Poate la un moment dat îmi va veni şi mie vremea să fac numai oameni.
Cioran spunea: „Îmi plac chiparoşii şi peisajele depopulate”. Mie îmi plac plopii şi peisajele depopulate. Este şi ceva legat de un sentiment de solitudine. Ceea ce fac este un demers solitar ca şi al scriitorului şi ca în toate artele.
– Stăpâniţi la perfecţie ştiinţa exploatării efectelor luminii, dar „Interioarele” dvs. sunt în general nişte spaţii misterioase. De ce fugiţi? Ce ascundeţi?
– Şi aici este vorba cam de acelaşi lucru. Nişte uşi, nişte scări care nu se ştie unde duc, trepte, holuri. Este o temă, mai mult ca o obsesie care a apărut prin anii 2000 şi de care trebuia să scap într-un fel sau altul. O inspiraţie… Am făcut vreo 25-30 de lucrări de acest gen şi cred că este vorba despre un sentiment de claustrare aici. Bănuiesc cam de unde mi s-ar putea trage. În 1977 am intrat la Liceul „Octav Băncilă” din Iaşi, în clasa a IX-a şi asta era la câteva luni după cutremur. Liceul era şi este în continuare în spatele Filarmonicii, în fostul colegiu Notre Dame, o clădire foarte frumoasă, dărâmată în bună parte la acea dată. Noi, elevii, mergeam şi bântuiam prin sălile acelea de clasă goale şi era fascinant, aveam impresia că noi le descoperim pentru prima oară. În pod erau multe lucrări ale absolvenţilor şi scotoceam prin ele, mai pictam pe spatele lor. Acele impresii mi s-au întipărit…
– Este adevărat că în ilustrarea oraşului nostru doriţi să induceţi mai mult o stare decât o idee?
– Cu asta rămâi, cu starea, nu cu informaţia. Cu ceva inexplicabil care simţi că te schimbă puţin. Asta face un film bun, un tablou bun. Dincolo de poveste, pictura e făcută din potriviri de pete colorate care creează emoţie. Tema poate să nu existe, ca în pictura abstractă, ca în muzică.
– Cât de ataşat vă simţiţi de Piatra-Neamţ?
– Ne-am împăcat. Mie îmi place Bucureştiul. Un oraş mare îţi dă energie, te inspiră, dar acum îl prefer mai mult ca turist.
– Criticul de artă Marius Tiţa este un răsfăţat al lumii culturale din Piatra-Neamţ. Ştiu că vă cunoaşteţi bine…
– Acum vreo cincisprezece ani am primit o invitaţie pentru a expune la United Nations House din Bucureşti. La rugămintea prietenului nostru comun Mihai Gavril, Marius mi-a vernisat expoziţia. Atunci l-am cunoscut şi de atunci am rămas prieteni. A fost o întâlnire memorabilă cu un om deosebit. Un moment de neuitat, urmat de altele asemenea când mi-a prezentat tablourile din perspectiva lui, el fiind un foarte bun cititor de artă.
Avem multe în comun. Când ne întâlnim, batem împreună târgurile din Bucureşti după tablori, desene vechi, antichităţi. Ne vedem rar, din păcate, dar cu mare drag de fiecare dată. Este foarte cult şi un foarte bun călător, care studiază bine înainte de a vizita o destinaţie, ştie exact ce are de văzut şi apoi savurează momentul consumului turistic.
– Mihail Gavril, Dumitru Bostan Junior, Mihail Voicu şi Niculai Moroşan sunt vectorii grupării artistice „4 Plus”. Vorbiţi-ne despre geneza acesteia. Ce v-a chemat către această grupare?
– Ne-am întâlnit în liceu. Am fost patru ani împreună, lucram şi ne plăcea ceea ce făceam. La un moment dat, acum 10 ani, Mihail Voicu a avut iniţiativa de a ne reuni într-un grup. Am fost imediat cu toţii de acord fără să stăm prea mult pe gânduri. După câteva luni de la naşterea grupării ne-am întâlnit la expoziţia de la Piatra-Neamţ, care a şi marcat debutul nostru, unde au fost invitaţi şi alţi colegi de-ai noştri. De aici denumirea de „4 Plus”, adică plus invitaţii. Am repetat isprava şi anul acesta, la sărbătorirea a 10 ani de activitate, când printre invitaţi au fost şi alţi colegi de breaslă şi o parte din profesorii noştri. Totdeauna este o plăcere să ne revedem, cu treabă sau fără, este ceva care ne stimulează şi an de an facem două-trei expoziţii, la Suceava, la Iaşi, la Bucureşti, la Piatra etc.
– Cum s-a modificat în timp viziunea dvs. legată de întâlnirile cu publicul?
– Din păcate, nu prea ies în ultima vreme în public. Am expus anual până acum vreo cinci ani. Aşa simţeam eu nevoia atunci, pentru că asta mă punea la lucru şi îmi dădea o motivaţie. Din iarnă şi până în vară pictam de rupeam pământul. Acum lucrez mai liniştit, fără presiune, în ritmul meu şi prefer să gândesc mai mult la o lucrare. Mă simt mai bine aşa şi totuşi, ca să mă justific în faţa mea, îmi spun că cine face prea multe expoziţii nu are timp să picteze.
– Ce sentiment vă încearcă în urma obţinerii recentului premiu la Bienala „Lascăr Vorel”?
– Sunt bucuros, bineînţeles. Este vorba de premiul Asociaţiei Culturale Liviu Suhar, pe care l-am primit alături de Nicu Moroşan. Domnul Suhar ne cunoaşte bine evoluţia şi lucrăm împreună de ceva vreme în taberele pe care le organizează la Iacobeni.
– Ce loc ocupă muzica în viaţa pictorului Dumitru Bostan Junior?
– Iubesc muzica. Îi prefer pe Ceaikovski, Rachmaninov, Brahms dar nu îi ascult atunci când pictez. Îmi cer toată atenţia şi trebuie să pun pensula jos pentru că nu pot face două lucruri deodată; dar îmi trebuie un fond sonor, de regulă radio, care merge acolo în legea lui. Trebuie să am ceva, să nu fiu concentrat numai la povestea de la şevalet.
Dar legat de asta, realizez de ceva vreme că de la muzicienii pe care îi mai ascult la radio vine cea mai bună critică de artă. Acolo se vorbeşte despre lucruri comune celor două arte. Armonie, ritm, culoare.
– Ce ne puteţi spune despre cromatica dvs.? Sunteţi fidel unei game sau aţi înregistrat schimbări de-a lungul timpului?
– Depinde de ce-mi cere tabloul, dar s-a cristalizat în timp o paletă de bază. Lucrez cu ruşinos de multe culori, vreo 12. Alţii lucrează cu mult mai puţine şi abia acolo se vede priceperea, să faci ceva cu minim de mijloace. Nu reuşesc totdeauna asta, trebuie să fiu sigur că am pe paletă cele 12 culori, fie că le folosesc fie că nu. Gama mea generală este totuşi destul de caldă. În ultima vreme am mai scăpat de culorile de pământ. Au rămas doar ocrul şi sienna arsă. Când făceam natură statică şi aveam impresia că asta voi face toată viaţa, lucram în clar-obscur şi foloseam mai toate pământurile. Acum mă bucur de culoare şi de infinitele combinaţii posibile. Îmi place foarte mult combinaţia dintre un soi de violet şi oranj, unde se petrece ceva foarte frumos. Şi ca să încheiem tot cu o glumă, se spune că prima parte a vieţii ţi-o petreci făcând şi a doua înţelegând ce ai făcut.
A consemnat Gianina BURUIANĂ