Pentru o şcoală nouă în mileniul al treilea
Una dintre invenţiile esenţiale ale omenirii a fost ŞCOALA. Prin şcoală, copiii lumii au părăsit modelul ancestral, cel în care, aplicat de nevoie în economiile naturale primitive, părinţii îşi învăţau urmaşii să facă numai şi întocmai ceea ce ştiau să facă ei, adulţii.
Îndelungata istorie a şcolii, de-a lungul mileniilor, a ţinut consecvent pasul cu progresul uman, marcând victorii remarcabile şi suferind înfrângeri teribile, o evoluţie sinuoasă, condiţionată de numeroşi parametri, determinanţi fiind pacea, războiul, bunăstarea, sărăcia şi religia.
Cea mai importantă victorie, dobândită de şcoală foarte târziu, abia în era Gutenberg, a cărţii tipărite, de fapt o adevărată revoluţie culturală, a fost apariţia recentă, de nici două secole, a şcolii generale.
Obligatorie şi (mai mult sau mai puţin) gratuită, instituţie majoră pretutindeni în zilele noastre, încă (parţial) eficientă, şcoala generală este criticată din ce în ce mai aspru şi mai des din cauza conservatorismului său intern, care a generat de multe ori şi cam peste tot îngheţarea didacticii în reţete productive odinioară, caduce acum.
În anul 1953, pe şantierul hidrocentralei de la Bicaz s-a înfiinţat un nou liceu, o instituţie slujită cu înaltă competenţă mai ales de tineri absolvenţi ai universităţilor din Bucureşti şi Iaşi, unii dintre ei fiind capi de promoţie şi mai târziu profesori universitari.
Atunci şi acolo, în deceniile V şi VI ale secolului trecut, între tineri şi cei câţiva vârstnici, dascăli cu îndelungată experienţă la catedră, au apărut numeroase întrebări şi s-au încins aprinse discuţii în legătură cu performanţele obţinute de şcoala generală şi de limitele acesteia în eficientizarea didacticii.
Cea mai presantă problemă ridicată în dezbateri era legată de necesitatea individualizării procesului de învăţământ începând cu clasa întâi primară, fiindcă pe urmă, în gimnaziu şi în liceu, era târziu sau prea târziu.
Sarcina individualizării era prezentă în toată teoria şi legislaţia învăţământului, dar – cel puţin în aparenţă – extrem de greu, dacă nu cumva imposibil de realizat. Pe scurt, nu se găseau căi viabile de individualizare în clase cu efectiv numeros, de 30 – 40 de elevi.
Multitudinea de meditatori extraşcolari şi succesul demonstrat de elevii acestora (din gimnazii şi licee) nu puteau fi nicicum contestate.
Cum era exclusă formula ipotetică, absurdă, a renunţării la grupările de elevi de aceeaşi vârstă – clasele –, întrebarea era în ce fel se poate ameliora procesul de individualizare la clasele primare (I-IV), fără a zdruncina din temelii structura şcolii generale.
Ştiind că se poate baza pe colaborarea statornică a învăţătorilor de elită şi a profesorilor din şcoala sa, care cuprindea clasele primare, gimnaziale şi liceale, directorul Virgiliu Radulian – tânăr ca aproape toţi ceilalţi, eminent absolvent al unui celebru liceu militar şi (cu magna cum laude) licenţiat al Universităţii bucureştene, specializat în psihologie, pedagogie, logică şi filozofie – a desenat un tablou amănunţit şi alarmant al deficienţelor majore ale şcolii generale, începând cu cele ce priveau clasele elementare, I–IV, alcătuite din copiii aflaţi la vârsta esenţială pentru cunoaşterea lor deplină de către educatori, un act absolut necesar pentru evoluţia viitoare a fiecărui elev.
Slăbiciunea principală consta în imposibilitatea de a se planifica permanent câte un proiect didactic special pentru fiecare copil. Neputând să fie cunoscuţi elevii, în profunzime, chiar la început de drum şcolar (Pe atunci grădiniţe nu prea existau.), toată metodologia de zi cu zi a învăţătorilor în privinţa individualizării procesului de învăţare/formare se baza mai curând pe bun simţ decât pe ştiinţă.
În consecinţă, s-au organizat asistenţe la zeci de lecţii, susţinute de învăţători de elită din mai multe şcoli de pe Valea Bistriţei şi s-a observat limpede că în clasica „sală de clasă” (nu peste tot spaţioasă, nici bine întreţinută şi nici bogată în material didactic) învăţătorul se adresa cu precădere unui copil standard, ipotetic, inexistent în realitate, nu celor treizeci-patruzeci de creiere reale, extrem de diferite unele de altele, aflate atunci şi acolo în grija sa.
După doi ani de pregătire şi de aşteptare, din propunerile curajoase ale directorului Virgiliu Radulian către forurile superioare s-a aprobat doar un unic experiment, care nu se atingea de bazele didacticii clasice şi era subvenţionat de ministerul educaţiei.
Tot ce se leagă de psihologia copilului din şcoala primară şi de metodica lecţiilor la acea vârstă s-a studiat intens şi din timp.
Protocolul experimentului prevedea introducerea treptată a profesorilor, în locul învăţătorilor unici, încă din clasa întâi primară, începând cu profesorii de muzică, desen şi educaţie fizică.
Au fost selectaţi profesori care absolviseră şcoala normală sau liceul pedagogic înaintea facultăţilor de specialitate.
Temerea generală că profesorii, limitaţi la foarte puţine ore de lucru cu elevii, vor cunoaşte şi mai puţin subiecţii, în diversitatea lor, a fost spulberată încetul cu încetul, efortul bine ţintit şi pregătirea superioară, psiho-pedagogică a profesorilor fiind pe măsura răspunderii ce-şi asumaseră.
Cum şi fiica mea a făcut parte dintr-o clasă experimentală, am observat şi am comparat ce se petrecea în clasa aceea cu activitatea şi cu rezultatele de la clasele martor, încadrate cu cei mai bine cotaţi dintre învăţătorii bicăzeni.
Atât rezultatele din ciclul primar cât şi drumul ulterior al celor care făcuseră parte din clasele experimentale au fost elocvente. Elevii au parcurs cu rezultate bune anii de gimnaziu şi de liceu şi aproape toţi au urmat fără dificultăţi majore cursurile universitare, alegându-şi corect şi cu hotărâre drumul în profesie, sfaturile profesorilor în această privinţă fiind date cu competenţă şi primite cu încredere.
Însă, cum se întâmplă mereu la noi, banii pentru extinderea firească a experimentului în mai multe şcoli au lipsit, pentru care minus în buget ministerul nostru a suprimat încercarea de la Bicaz curând după ce, în anul 1969, am fost transferat şi numit director la Liceul „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ.
Aprofundarea cercetării ne-a cerut parcurgerea multor studii de specialitate, găsite mai ales în nordul Europei, şi ne-a permis efectuarea câtorva vizite în şcoli din Finlanda şi Suedia. Iar ce ne spuneau studiile din străinătate şi mai ales ce văzusem în cele două ţări de la miază noapte ne-au pus serios pe gânduri. Rămăsesem mult în urma scandinavilor în ceea ce priveşte modernizarea şcolii şi eram cât se poate de ineficienţi în individualizarea procesului didactic.
În puţine cuvinte: nu ştiusem că, în condiţii sociale, ştiinţifice şi tehnice cu totul noi, în lume se năştea o Şcoală Nouă, altfel decât cea clasică, o şcoală fără de vechile săli de clasă echipate cu bănci, tablă neagră şi, eventual, cu o icoană, încăperi în care profesorii „examinau, predau şi fixau”. Greu, e drept, dar şcoala nouă se năştea!
În Piatra-Neamţ, după ce au trecut lunile de muncă pregătitoare şi după euforia pricinuită de Centenarul Liceului „Petru Rareş”, din noiembrie 1969, după ce s-a reaşezat la locul ei stereotipia vieţii normale, am crezut că a sosit un moment propice pentru a reîncepe aici, într-un liceu etalon al învăţământului românesc, procesul de înnoire.
Doamna Sofia Burculeţ, profesor emerit, a fost, vreme de câteva luni, un ascultător atent, răbdător şi competent, din ce în ce mai interesat faţă cu o lungă şi întortocheată spovedanie a mea, de multe ori confuză, despre un plan de revoluţionare a Şcolii.
Vorbeam despre o ŞCOALĂ NOUĂ, cu ELEVUL – nu elevii – în centrul ei, o instituţie MENTORIALĂ, în care profesorul/învăţătorul/ educatoarea să devină MENTORI pentru fiecare copil, adolescent şi tânăr, în parte.
În proiecţia creionată, „sala de clasă” trebuia să dispară, fiind înlocuită cu ceva mult mai performant, în care să se păstreze cu atenţie, ca material şi metodă, tot ce era mai bun în didactica clasică şi în reţetele numeroase oferite de invazia noilor curente din şcoala universală, grija principală a formatorului fiind aceea de a urmări în primul rând cunoaşterea exactă a aptitudinilor şi capacităţilor individuale ale subiectului – elev, spre a nu se mai pierde ireparabil uriaşa inteligenţă a milioanelor de copii români, despre care educatorii/formatorii nu au ştiut niciodată şi nu ştiu (aproape) nimic, fiindcă NU POT şti.
Doamna Sofia Burculeţ fusese mult timp profesor de pedagogie, psihologie şi logică la Şcoala Normală (Liceul Pedagogic) „Gheorghe Asachi” din Piatra. Experienţa sa şi cultura deosebit de bogată în domeniul abordat au făcut-o ca, după ce a înţeles bine spovedania, să mă determine a gândi împreună un experiment pe termen lung, de 10-12 ani, cu etape bine aşezate, într-o succesiune clară, ţinta finală fiind găsirea celui mai eficient drum posibil, începând cu anul 1970, către o ŞCOALĂ ALTFEL. Erorile inerente aveau să fie corectate din mers.
Ca experimentul de la „Rareş” să pornească, trebuia mai întâi să căpătăm răspunsuri clare la trei întrebări:
Prima – dacă eminenţii dascăli ai Liceului „Petru Rareş” vor dori să se integreze trup şi suflet experimentului.
A doua – dacă organele de conducere de la nivelul Ministerului şi al judeţului Neamţ vor aproba demersul nostru.
A treia – dacă vom găsi banii necesari, evident, o sumă impresionantă.
La prima întrebare, răspunsul a fost imediat, clar şi, din partea unor colegi, chiar entuziasmant. Pentru celelalte două întrebări, fie răspunsuri evazive, fie un „nu” de cremene.
Era clar. Bine! Atunci s-o pornim pe răspunderea noastră, fie ce-o fi! Asta ne-am zis.
Mărturisesc acum, foarte târziu, că nici măcar profesorilor din liceu nu le-am oferit o spovedanie completă, din dorinţa de a nu-i speria cu proporţiile schimbărilor propuse. De pildă, între multe altele, nu le-am pomenit despre posibilitatea ca un elev să fie înscris într-un an de studiu la un obiect şi în alţi ani la alte obiecte, având dreptul să se prezinte la bacalaureat imediat ce profesorii – mentori – consideră că absolventul răspunde cerinţelor impuse de Minister.
Nici o vorbă n-am rostit despre puterile sporite ale directorului în organizarea şcolii sale în funcţie de o serie de parametri ai didacticii înnoite şi nici despre „clasele-armonică”, organizate ad-hoc, în funcţie de progresele sau rămânerile în urmă ale fiecărui elev. Şi aşa mai departe …
Am pornit la drum cu acordul deplin al colegilor minunaţi din cancelaria liceului, fără să mai cerem vreo aprobare.
Ministrul Mircea Maliţa, aflând câte ceva despre noi, din spusele lui Virgiliu Radulian, devenit ministru adjunct al Învăţământului, ne-a spus limpede că nu are bani pentru experiment şi trebuie „să vi-i faceţi singuri, cu puterile voastre”. Mulţumim!
În anul 1971, am făcut primul pas, desfiinţând clasele şi trecând la organizarea procesului de învăţământ în cabinete de specialitate şi în laboratoare, pentru fiecare obiect de studiu şi pentru fiecare profesor în parte.
Când a fost să abordăm esenţa înnoirilor, după patru ani de rodaj în cabinete şi în laboratoare, pumnul puternic al politrucilor judeţeni a stopat brutal experimentul, spre satisfacţia câtorva persoane din Liceu, care nu înţeleseseră nimic, cred că şi din vina mea. Şi ne-am întors la tabla neagră şi la cretă.
Au trecut de atunci aproape cincizeci de ani.
Acum, în 2019, când Colegiul Naţional „Petru Rareş” sărbătoreşte împlinirea a 150 de ani de glorioasă viaţă şcolară, câteva dintre ideile de acum jumătate de veac au căpătat frumos fiinţă chiar aici, între zidurile Liceului Alb, cum l-a numit cu dragoste smerită generaţia mea.
Le pun în operă dascăli competenţi, cu largi cunoştinţe profesionale, fericiţii profesori din generaţiile cu porţi deschise către Universalitate.
Le doresc deplin şi adevărat succes în crearea NOII ŞCOLI! Va fi un drum lung şi greu, dar plin de satisfacţii, către un învăţământ mentorial real.
Cu gândul la viitoarea Şcoală, dedicată în totalitate fiecărui elev, fiind acesta o individualitate singulară pe Terra, putem şi noi, visătorii de demult, rămaşi foarte puţini la număr, dar încă verticali între zidurile albe ale Liceului „Petru Rareş” să şoptim, zâmbind cu mulţumire: „Acum slobozeşte …”
Mihai-Emilian MANCAŞ