• Un dialog cu prof. univ. dr. Magda Ciopraga
Prof. univ. dr. Magda Ciopraga, fiica academicianului Constantin Ciopraga, a fost oaspetele de onoare al ediţiei 2019 a Zilelor Bibliotecii Judeţene „G.T Kirileanu” Neamţ. La Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi predă cursuri de istoria romanului francez modern, scriitori români de expresie franceză şi literatură belgiană. A fost lector de limbă şi civilizaţie română la Université d’Angers (1991-1992). Este doctor în filologie, la Universitatea Bucureşti, cu o teză despre Marguerite Yourcenar. A publicat articole şi studii în Belgia, Franţa şi România. A făcut parte din colectivul de autori ai volumelor Terminologie poetică şi retorică (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1994) şi Dicţionar de scriitori francezi (Polirom, Iaşi, 2012). A publicat volumele Marguerite Yourcenar, de la morale à l’écriture (Fides, Iaşi, 2000) şi Vocea autorului (Junimea, Iaşi, 2001).
– Academicianul Constantin Ciopraga, tatăl dumneavoastră, este un model pentru cultura română. Care-i moştenirea spirituală pe care aţi primit-o de la el?
– Am preluat în primul rând un ansamblu de valori, bazat pe informare serioasă, pe analiză din perspective multiple, pe concluzii argumentate. Echilibrul şi o anumită sobrietate sunt hotărâtoare în toate aceste etape ale cunoaşterii. A observa, de pildă, o ruptură sau o inovaţie în cultură presupune a privi un întreg trecut, care se cuvine respectat, identificat în detaliu. Într-un înţeles aparte, patrimoniul spiritual ţine de credinţă: a mea e cea a părinţilor mei şi a tuturor celor dinaintea lor, pierduţi în memoria administrativă, dar prezenţi în duh.
– Care sunt rădăcinile psihice şi sufleteşti ale unui critic şi istoric literar, de fapt ale unui om care şi-a dedicat întreaga viaţă literaturii române?
– Analogia inspirată de morfologia plantelor impune firesc o cercetare în termeni geografici: rădăcinile cuiva sunt solidare cu spaţiul natal. După care vine dezvoltarea, cea mai des invocată fiind cea intelectuală. Pentru părintele meu, determinante au fost zona Paşcanilor – locul naşterii, în 1916 –, cea a Fălticenilor – unde a urmat liceul – şi Iaşi, unde a obţinut licenţa în Litere. Sigur, fiecare dintre aceste diviziuni ale construcţiei personale se leagă între ele, se leagă de cele ale multor altora.
– Care-i prima amintire pe care o aveţi cu tatăl dumneavoastră?
– Sunt mai multe amintiri suprapuse, fiindcă se repetau, cuprinse într-una sau două, cu tata la masa de lucru şi, ceva mai personală, cu el povestind, seara, întâmplări din copilărie, cele mai multe hazlii.
– Ce nu l-aţi întrebat niciodată pe Constantin Ciopraga şi aţi fi vrut să-l întrebaţi?
– Nu aş putea afirma că am întrebări majore nerezolvate. Fireşte, unele lucruri rămân nespuse la fiecare dintre noi, ori fiindcă nu le ştim, ori fiindcă nu le putem exprima. Legat de dialogul cu tatăl meu, cred că el a fost cu atât mai autentic cu cât a durat mai mult: am fost mereu alături de părinţii mei, ani întregi.
– Cum a suportat Constantin Ciopraga invidia celor din jur, pentru că, nu-i aşa, un critic literar trezeşte, uneori, o gelozie literară cumplită?
– Nu l-am auzit niciodată pe tatăl meu vorbind despre vreun rival, despre vreo invidie pe care ar fi provocat-o. Ceea ce nu implică absenţa lor. Oricum, cred că ar fi cel puţin două explicaţii ale atitudinii sale. Una ţine de încrederea în ceea ce făcea; cineva devotat lecturii şi scrisului zilnic, fără perioade de pauză (cu excepţia vacanţelor itinerante, o dată la câţiva ani) nu se îngrijorează prea lesne de zavistia celorlalţi. Cealaltă explicaţie vine din încercările războiului şi ale lagărelor de prizonieri, care, prin duritatea lor, au adus ulterior o detaşare de mâhnirile curente.
– Instituţia criticului literar, aşa cum o ştim, va avea întotdeauna o lungă viaţă?
– Va continua să existe interpretarea textelor, cred, sub diferite denumiri, corespunzând anumitor metode. În mişcare, adică în devenire fiecare şi în concurenţă unele cu altele. Chiar înainte de recunoaşterea instituţiei critice, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, au funcţionat maniere de lectură, ori alte instituţii, de pildă şcoli de interpretare, care confereau ori nu legitimitate producţiilor literare.
– Ce mai înseamnă un critic literar în ziua de astăzi?
– Pe scurt, un critic ar trebui să fie cineva care, pe baza unei formări serioase, discută competent despre un text, despre mai multe texte, după ce le-a parcurs cu atenţie. Nu aş neglija fundamentul moral al demersului său: el ar trebui să fie un observator de bună credinţă al „Republicii literelor”, un îndrumător binevoitor, mai mult decât un indicator de direcţie care se pune în valoare.
– Scriitorii seamănă sau nu cu opera lor?
– Revenirea autorului în cadrul interpretării literaturii, după autonomizarea excesivă din perioada structuralistă, a fost naturală. Profilul său vag, dacă nu chipul său, trece în operă, în pofida tuturor ecranelor intermediare. Cum bine s-a spus, un roman îşi reprezintă autorul mai fidel decât o face corespondenţa sa ori o autobiografie oficială.
– Ce calităţi preţuiţi mai presus de orice la un scriitor?
– Se ştie că un scriitor este cineva care scrie bine, care acordă o atenţie neobişnuită exprimării, mai intensă decât a altora, cei care se servesc de limbaj la modul curent ori specialiştii în felurite domenii. De la unităţile minimale, cum sunt sunetele, până la corpul integral al textului – totul se organizează într-o formă irepetabilă, singura capabilă să comunice conţinutul său specific. Este bunăoară de neimaginat ca „Baltagul” – organizat cu o concentrare specială – să fie diluat în câteva volume. Dincolo de acordul dintre formă şi mesaj, condiţie „sine qua non”, s-a pus problema calităţii acestuia din urmă, a valorii morale sau spirituale pe care o prezintă un discurs întocmit cu iscusinţă. În aceasta, partea de răspundere care revine autorului nu este neglijabilă.
– Credeţi că lumea va fi un loc mai bun peste 100 de ani?
– Nu e greu să ne închipuim o lume mai tehnologizată ca a noastră, ceea ce ar constitui un progres, cu condiţia prezervării în paralel a mediului natural. Dacă prin lume înţelegem omenirea, caracterele, mă tem că a vorbi despre perfecţionare e o utopie.
– Trebuie să iubeşti ceea ce scrii?
– Scriem, cred, despre ceea ce iubim, într-un elan de cuprindere, despre ceea ce nu iubim, într-o tentativă de scăpare.
– Un scriitor are nevoie de confirmări, de recunoaşteri constante?
– Da, cred că până şi temperamentelor robuste, până şi artiştilor validaţi de critică le sunt prielnice recunoaşterile. Poate nu neapărat necesare, acestea prind bine. Există şi cazuri de respingere a lor, care însă traduc, măcar în parte, tot dorinţa de recunoaştere, una de ordin reformator, incitând la schimbare. Se vede că nimeni nu e atât de solipsist încât să fie mulţumit cu un singur cititor, el însuşi.
A consemnat Violeta MOŞU