Tot gândindu-mă cum trece vremea (Eheu fugaces Postume, Postume…) şi că pe 11 septembrie Eduard Covali ar fi împlinit 90 de ani, m-am întrebat ce a însemnat el în viaţa mea. Ştiu ce a însemnat pentru teatrul românesc teatrologul, regizorul şi dramaturgul Eduard Covali. Ştiu bine ce a însemnat el şi pentru Teatrul Tineretului: – mai mult decât un secretar literar şi director – a fost autorul statutului moral şi artistic al instituţiei, pe vremea când nu era nici o ruşine să ai un cod etic sau să fii chiar deştept. Mai ştiu că pentru el teatrul a fost acasa mea şi, aproape de fiecare dată când publicam afirmaţia asta trebuia, să fiu extrem de atent la text – mai toţi corectorii modificând automat: casa mea.
Cred că acest teatrul, acasa mea e cheia în care trebuie citită personalitatea sa.
Ce-i datorez eu lui Eduard Covali e mai greu de spus…
În primul rând, bucuria de a iubi teatru necondiţionat. Apoi norocul de a parcurge un nesfârşit exerciţiu de admiraţie, de a mă afla în preajma unui mentor care, aparent, nu-şi asuma deloc această calitate.
Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,/ M-ai învăţat ca lumea s-o citesc zice Poetul către bătrânul Will, şi – păstrând distanţa care se impune – mărturisesc că am învăţat să privesc teatrul prin ochii lui Eduard Covali, până când mi-am dobândit (sper) o privire a mea. Datorită recomandărilor lui, lecturile noastre au început să zburde de la sud americanii Sabato, Marquez, Borges, Llosa, la ruşii Bulgakov, Vampilov, Astafiev, cu tumbe prin Salinger, Hemingway, Steinbeck…
Vedeam şi comentam filmele împreună la „Şase saşi”, despicam firul în patru discutând piesele repertoriului viitor, m-a îmbolnăvit de patima grea şi nerodnică a pescuitului şi n-o să pot spune niciodată cât de mult mi-a dăruit şi cât m-a îmbogăţit. Extrem de spontan, putea să fie în orice clipă generos şi ironic, inteligent şi cult, strălucitor şi modest. Trăia liber în marea puşcărie comunistă (Chiar făcuse puşcărie la propriu!) şi libertatea sa îi molipsea toţi prietenii, din teatru şi din oraş. O libertate pe care am dobândit-o, în bună măsură, cred.
Închei cu o privire aruncată asupra dramaturgiei sale, într-o postfaţă (Nevoia de teatru) pe care o semnam la volumul „Teatru”, în 1995. O privire de care nu mă dezic nici astăzi:
Nu putem fi cu toţii shakespeari, aristofani sau molieri şi e foarte bine aşa, pentru că dacă am fi, în perfecţiunea scenei lumii s-ar instala o nesfârşită plictiseală.
Teatrul lui Eduard Covali sparge omeneşte această plictiseală, punând mai mult preţ, pe frumuseţea visului, pe frumuseţea ideii, pe frumuseţe. Punând preţ adică pe umbra frunzei pe ape.
Visul secret al fiecărui dramaturg român este să dea de pământ cu Caragiale, să-l calce în picioare şi să-i zdrobească tâmpla cu o catedrală mai albastră decât scrisoarea pierdută.
Visul lui Eduard Covali este să ne facă să credem că viaţa-i un fleac şi că NUMAI TEATRUL CONTEAZĂ.
Mircea ZAHARIA