Drapelul este România, acest pământ binecuvântat al patriei, udat cu sângele străbunilor noştri şi îmbogăţit cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii noştri. Steagul este încă simbolul devotamentului, credinţei, ordinii şi al disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul este totodată trecutul, prezentul şi viitorul Ţării, întreaga istorie a României. (Alexandru Ioan Cuza, 1/13 septembrie 1863)
Drapelul ca simbol constituie alături de stemă, sigiliu şi imn un semn naţional de importanţă deosebită al identităţii unei naţiuni.
Un rol important în individualizarea drapelelor i-a revenit simbolismului cromatic care poate evidenţia deosebirile de natură etnică, statală şi regională, profesională, confesională, militară ş. a. Dar simbolismul cromatic fiind universal nu poate fi absolutizat, aceeaşi culoare poate avea interpretări diferite în cadrul simbolisticii diferitelor zone geografice sau istorice, la diferite popoare. Culorile specifice unui popor sunt de regulă tradiţionale, rezultat al unor acumulări lente pe fondul simbolistic etnocultural. De asemenea, originea drapelului naţional se află în tradiţiile poporului respectiv, cu un parcurs de mai multe etape până a devenit însemn naţional. La fel s-a întâmplat şi în cazul tricolorului românesc, care, până în momentul afirmării sale ca simbol vexilologic naţional, a străbătut mai multe perioade, prima fiind aceea a opţiunii pentru cele trei culori: roşu, galben şi albastru.
Dr. Ştefan Szemkovics, consilier din cadrul Arhivelor Naţionale ale României, propune următoarea interpretare a simbolisticii culorilor drapelului României. Astfel, culoarea albastru cobalt poate simboliza: fidelitatea, loialitatea, profunzimea, ordinea sau adevărul. Culoarea galben crom poate simboliza prestigiul, virtutea, inteligenţa, grandoarea sau bogăţia. În timp ce, culoarea roşu vermion poate simboliza acţiunea, pasiunea, capacitatea de a servi Patria, sinceritatea, agresivitatea sau chiar incitarea la violenţă.
Cele trei culori folosite cu predilecţie de către români s-au regăsit în perioada de mijloc a evului mediu românesc în uniforma militară, dar utilizarea lor curentă se constată documentar, de la începutul secolului al XV-lea, în cărţile bisericeşti manuscrise şi apoi în cele tipărite (a doua jumătate a secolului), în ţesături, broderii şi pictură.
Prima apariţie a stemei Transilvaniei cu cele trei culori o găsim pe o hartă de la 1624. Cea dintâi menţiune documentară expresă a tricolorului folosit ca steag şi intrând ca atare în compunerea armelor Transilvaniei datează din 2 noiembrie 1765, când Transilvania a fost proclamată „Mare Principat” prin diploma dată de Maria Tereza.
În secolele al XVII-lea – al XVIII-lea în Ţara Românească şi Moldova, cele trei culori apar tot mai des în documentele emise în cancelariile domneşti. Sub domniile lui Radu Mihnea (1601-1602), Matei Basarab (1632-1654), Vasile Lupu (1634-1653), Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714) se observă o adevărată „explozie” a folosirii celor trei culori.
A doua etapă în istoria tricolorului începe cu prezenţa culorilor naţionale pe primul drapel propriu-zis al primei reprezentanţe naţionale din istoria modernă a României, care a fost Adunarea Norodului din vremea revoluţiei din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu.
În contextul revoluţionar al anului 1848, cu arborarea noilor drapele tricolore ca simboluri a unor state naţionale, şi revoluţionarii români, aflaţi la Paris la izbucnirea revoluţiei, vor arbora drapelul albastru, galben, roşu, cu albastru la hampă. Aşa va fi şi consfinţit, ca drapel naţional, prin Decretul nr. 252 al guvernului provizoriu de la Bucureşti, deşi, iniţial, apăruseră drapele tricolore cu benzile dispuse pe orizontală.
Ca drapel naţional, tricolorul se impune în 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, dar în varianta dispunerii orizontale a benzilor de culoare. Primul steag din 1859, aflat în uz până în 1862, a avut fâşia albastră plasată sus, apoi, în a doua perioadă a domniei lui Cuza, fâşia roşie a fost dispusă la partea superioară. Odată cu venirea domnitorului Carol I, din 1867, atât steagul ţării, cât şi drapelele şi stindardele unităţilor militare vor avea benzile dispuse pe verticală, cu albastru lângă hampă. România se alinia astfel regulilor vexilologice europene pentru steaguri tricolore care au, toate, banda de culoarea cea mai închisă, culoarea „rece”, lângă hampă.
În 1948, regimul comunist, pentru a încerca să îndepărteze cât mai mult din tot ce a însemnat tradiţia naţională, a înlocuit nu numai stema ţării, rezultată din îmbinarea elementelor heraldice tradiţionale, cu una nouă, de sorginte sovietică, dar a şi plantat această nouă stemă pe tricolorul naţional. În decembrie 1989, oamenii au rupt simbolul comunismului de pe steag şi s-a revenit la ceea ce fusese steagul României din 1872 până în 1947.
Prin legea nr. 96 din 20 mai 1998, ziua de 26 iunie a fost proclamată drept Ziua drapelului naţional al României. În 1848, în această zi a fost emis Decretul nr. 1 al Guvernului Provizoriu al Ţării Româneşti, prin care tricolorul roşu-galben-albastru devenea Drapel Naţional.
Mircea ZAHARIA