Am stat de vorbă cu Luca Pulbere în calitatea sa de profesor de pian la Academia Naţională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca şi care predă şi la Extensia Piatra-Neamţ a acestei instituţii. S-a născut în anul 1992 în Cluj-Napoca, într-o familie de artişti. A studiat pianul la Academia Naţională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, unde a absolvit ciclurile de licenţă (ca şef de promoţie) şi masterat, la clasa prof. univ. dr. Daniel Goiţi. În cadrul Programului Erasmus, a studiat la Hochschule für Musik Freiburg (Germania), la clasa prof. Tilman Krämer.
În anul 2020 a obţinut diploma de doctor în muzică, cu calificativul maxim, sub îndrumarea prof. univ. dr. Adriana Bera. În acelaşi an a devenit profesor titular al catedrei de pian a Academiei Naţionale de Muzică din Cluj-Napoca.
A participat la diferite concursuri şi festivaluri, unde a obţinut distincţii şi a concertat alături de numeroase filarmonici. Dar şi domeniul muzicii de cameră ocupă un loc important în activitatea sa, având ocazia să colaboreze şi să concerteze alături de muzicieni renumiţi precum Alexander Sitkovetsky, Alissa Margulis, Maximilian Hornung, Andrei Ioniţă şi alţii.
– Te-ai născut într-o familie de artişti. Această împrejurare a fost hotărâtoare în alegerea carierei tale sau a fost o altă scânteie?
– Este greu de zis. Lucrurile au evoluat de la sine, cu siguranţă faptul că am crescut înconjurat de artă a contribuit foarte mult la alegerea acestui drum, şi sunt convins că foarte mulţi copii ar iubi la rândul lor muzica clasică dacă ar avea şansa să se nască într-o casă unde aceasta este ascultată şi îndrăgită. Am un copilaş mic, văd cu ochii mei cât de important este să îl expui din timp la lucrurile pe care le consideri importante pentru dezvoltarea sa.
– Au existat diferenţe majore (ca abordare, metode de lucru) între studiile efectuate de tine în Germania faţă de cele autohtone?
– Diferenţe majore de abordare există, în domeniul nostru, mai degrabă între profesori decât între instituţii sau ţări. Pe acelaşi etaj, la Cluj sau la Freiburg, există profesori care predau diferit, care cântă diferit, care gândesc muzica în moduri diferite. Încurajez toţi studenţii mei să participe la cât mai multe cursuri, să cunoască cât mai mulţi profesori şi să aibă contact, dacă se poate, cu cât mai multe tradiţii interpretative.
– Te-am cunoscut cu ocazia recitalului pe care l-ai susţinut în Piatra-Neamţ pe data de 21 noiembrie 2018. Ce s-a schimbat de atunci în viaţa personală şi profesională a lui Luca Pulbere?
– Multe, chiar foarte multe! Eu şi Ioana, alături de care am susţinut recitalul din 2018, ne-am întemeiat o familie, avem un copilaş minunat care tocmai a împlinit un an, am obţinut un post permanent la catedra de pian a Academiei Naţionale de Muzică din Cluj, ne-am mai şi mutat la casa noastră recent…
– La nici 30 de ani ai obţinut deja titlul ştiinţific de doctor în muzică. Ce mai poate urma ca perfecţionare profesională?
– Foarte multe, sper. După părerea mea, a fi nevoit să finalizezi o teză de doctorat imediat după terminarea studiilor de licenţă şi masterat este un lucru dificil, şi sunt convins că mulţi dintre colegii mei mi-ar da dreptate când spun că probabil vom simţi nevoia, la un moment dat, să revenim cândva asupra cercetării, să aducem completări. Nu spun că a face un doctorat când eşti tânăr este un lucru rău, dimpotrivă – acest demers mi-a deschis apetitul pentru cercetare, şi am avut şansa să am un coordonator foarte implicat, d-na prof. univ. dr. Adriana Bera, iar lucrarea a fost apreciată; însă simt nevoia să acopăr o arie mai largă a subiectului.
– Deşi ai studiat şi în străinătate şi ştii cum cum merg treburile pe acolo ai ales să profesezi în România. De ce?
– Din mai multe motive. Recunosc, nu am făcut tot posibilul pentru a rămâne în Germania, îmi doream la momentul respectiv să mă întorc acasă. Nu regret faptul că m-am întors la Cluj pentru studiile de masterat, însă probabil ar fi fost benefic să profit mai mult de legăturile pe care le-am format; spre exemplu am lucrat pe parcursul anilor cu o profesoară de la Royal Academy din Londra, unde probabil mi-ar fi plăcut foarte mult să studiez, cel puţin pentru o vreme. Ceea ce mi-aş dori pentru lumea muzicală românească ar fi mai mulţi tineri talentaţi care să îşi dorească să predea în liceele de specialitate din ţară. Este atât de important pentru tinerii muzicieni să conştientizeze cât de înalt este nivelul în străinătate, să nu se plafoneze; din păcate asta este o mare problemă la noi. Avem nevoie de mai mulţi profesori performanţi în licee, pentru că tineri talentaţi avem suficienţi!
– Pentru turneul tău actual ai ales în repertoriu Scriabin, Beethoven şi Schumann. Ai vrut să scoţi ceva în evidenţă?
– Cercetarea mea doctorală a fost axată pe muzica rusă, m-am îndrăgostit şi mai mult de muzica lui Aleksandr Scriabin cu această ocazie. Celelalte două lucrări, Sonata nr. 31 de Beethoven şi Studiile Simfonice de Schumann sunt piese ample, dificile, pe care am început să le studiez în perioada de studenţie dar pe care nu am avut ocazia să le cânt în public. Faptul că am fost invitat să cânt în Toamna Muzicală Clujeană m-a ambiţionat să le aduc pe scenă, deşi mărturisesc că nu a fost uşor, având un program destul de încărcat şi multe responsabilităţi (de când a venit noul membru al familiei…). Deşi fundamental diferite, cele două lucrări germane au un lucru important în comun – ambele sunt construite sub forma unei „călătorii” către un final apoteotic, transcendental.
– Din categoria muzicienilor cu care ai făcut muzică de cameră pe cine ai dori să aduci în atenţia noastră?
– Fiecare dintre muzicienii cu care am făcut muzică de cameră a fost important pentru mine. Cu unii dintre ei am cântat de zeci de ori, ani de zile, am crescut împreună şi îmi sunt prieteni apropiaţi, cu alţii am cântat o singură dată, dar au fost experienţe unice, extraordinare, care te formează ca muzician. Ca să vă dau un exemplu, mereu îmi voi aminti concertul în care am cântat Sonata de violoncel de Şostakovici alături de Maximilian Hornung, un solist de excepţie, la fel şi Andrei Ioniţă, câştigătorul concursului Ceaikovski, alături de care am cântat un trio de Dvorak. Toate aceste întâlniri te ajută să evoluezi mai mult decât mii de ore de studiu închis în casă.
– Ai vreun muzician în minte cu care ai dori să lucrezi pe viitor?
– Mi-aş dori să cunosc mai mulţi dirijori, să colaborez cu mai multe filarmonici din ţară. Din acest punct de vedere, este uneori dificil să pătrunzi în cercurile noastre muzicale, fiecare oraş are tradiţia sa. Mi-aş dori să fac cunoştinţă cu mai multe dintre acestea.
– Ce părere ai de interesul actual faţă muzica simfonică?
– Prefer să fiu optimist. Interesul este în creştere, cel puţin aşa mi se pare. Adevărat, unii oameni vin la filarmonică din acelaşi motiv din care merg şi la operă, din păcate – din snobism. Dar asta este adevărat oriunde în lume, şi este doar o etapă în formarea unui public. Trebuie să facem şi mai multe pentru a aduce tinerii în sălile de spectacol. Pentru asta, avem nevoie de programe, de educaţie muzicală, şi mai ales, aşa cum spuneam – de oameni care să dorească să se ocupe de acest lucru, să trezească în generaţiile tinere interesul pentru muzică şi pentru cultură în general.
– Pandemia ţi-a afectat în mod hotărâtor viaţa?
– Mai în glumă, mai în serios, pandemia mi-a permis să îmi termin doctoratul, pentru că am fost cu toţii nevoiţi să stăm acasă. Din păcate, am şi pierdut câteva oportunităţi din cauza ei, mi-au fost anulate concerte importante atât în ţară cât şi în străinătate. Totuşi, din fericire, în ultimele luni s-au luat măsuri eficiente pentru a ne permite să ne continuăm activitatea, cred că lucrurile merg spre bine din acest punct de vedere. Nu acelaşi lucru se poate spune despre alte domenii, iar reticenţa inerentă a românilor pentru recomandările specialiştilor este un obstacol destul de greu de depăşit.
– Ce îşi doreşte Luca Pulbere pentru orizontul anului 2022?
– Îmi doresc în primul rând să putem desfăşura în continuare activitatea în siguranţă, fără a ne pune familiile în pericol. S-a spus un lucru important: pandemia a fost, pentru domeniul nostru, mult mai gravă decât un război. Cel puţin în război se mai ţineau concerte. Acum, că putem cel puţin în anumite condiţii să ne practicăm meseria, mi-aş dori să văd că învăţăm din tragediile care se petrec în jurul nostru. Mi-aş dori să luăm drept exemplu ţări civilizate şi oameni competenţi, să avem mai mult discernământ atunci când propagăm o informaţie, să ne gândim mai mult la consecinţele acţiunilor noastre. Îmi doresc foarte mult ca studenţii mei să obţină rezultate frumoase, să lucrăm la fel de bine ca până acum, şi să continuăm să creştem împreună ca muzicieni.
A consemnat Gianina BURUIANĂ