Din câte cunoaştem, lucrările lingvistice destinate termenilor religioşi au fost şi încă mai sunt extrem de rare. Spaţiul nu ne îngăduie să dăm extensie acestei teme, dar vom avea grijă măcar să consemnăm pe cei mai frecvenţi dintre aceştia, semn al dorinţei noastre de a-i integra sumarei cercetări întreprinse asupra vocabularului românesc actual.
Este de menţionat, în primul rând, că majoritatea covârşitoare a lexicului religios românesc este de origine greacă, slavă şi latină.
Aceşti termeni desemnează:
– componente ale arhitecturii bisericeşti şi nume ale obiectelor de cult: altar, agheasmatar, catapeteasmă, biserică, clopot, clopotniţă, cruce, candelă, cădelniţă, icoană, iconostas, paraclis, paracliser, patrafir, pridvor, naos, potir, pronaos, turlă, strană, sfeşnic;
– ierarhii bisericeşti şi organizare bisericească: arhiereu, arhiepiscop, arhimandrit,cantor, călugăr, călugăriţă, diacon, eparhie, episcop, mitropolit, monah, monahie, parohie, patriarh, prapur, sinod;
– elemente de cult: agheasmă, anafură, colac, colivă, lumânare, prescură, smirnă, tămâie;
– noţiuni legate de învăţături, virtuţi şi practici religioase: acatist apocatastază, apocalipsă, apostazie, ascultare, binecuvântare, botez, căinţă, cucernicie, cununie, decalog, euharistie, evanghelie, evlavie, hirotonie, iad, iertare, ispită, iubire, împărtăşanie, jertfă, judecată, închinare, îndelungă-răbdare, înmormântare, litie, liturghie, lumină, milă, milostenie, ofrandă, păcat, praznic, psalm, rugăciune, vecernie, verset, utrenie.
Dintre termenii citaţi, frecvenţă redusă în limbajul practicienilor religioşi o au apocatastază („reaşezarea lucrurilor in starea dinainte”), apostazie („lepădarea de credinţă”) sau euharistie („împărtăşanie”)
Am mai adăuga că, pentru înţelegerea textului Sfintei Scripturi, cei interesaţi pot consulta Dicţionarul Noului Testament, apărut până acum in doua ediţii (1984 şi 1995).
Prof. Gh. ŢIGĂU