1945. Alexandru Busuioceanu se stabileşte la Madrid unde înfiinţează Catedra de Limbă şi Literatură Română la Universitatea Spaniolă
S-a distins de la bun început pe tărâmul culturii, în 1905-1906 participând, împreună cu Tudor Vianu şi cu Mihai Ralea, la conducerea revistei Lumina Nouă ce propunea un tip de eseistică erudită şi în care a semnat cu pseudonimul „rector”.
În 1921 s-a numărat printre fondatorii revistei tradiţionaliste Gândirea, fiind destul de activ, cu studii şi poezii, în paginile ei după ce redacţia s-a mutat de la Cluj la Bucureşti. Concomitent şi-a continuat studiile în domeniile filosofiei artei şi istoriei artei, urmând cursurile Universităţii din Viena în anii 1920-1922, unde asistă la cursurile profesorului Josef Strzygowski. Între 1923-1925 s-a numărat printre bursierii Accademiei di Romania din Roma.
Revenit în ţară, încoronat cu laude din partea iluştrilor Adolfo Venturi şi Solomon Reinach, va susţine în mod strălucit doctoratul la Universitatea din Bucureşti, în faţa adoratului profesor Vasile Pârvan.
Din 1938 a fost conferenţiar de Istoria Artei la Academia de Arte Frumoase, iar în 1941 a plecat la Madrid în funcţia de consilier cultural al Legaţiei Române. Va reveni de câteva ori în ţară până la instaurarea regimului ruso-comunist, când a decis să rămână în Spania.
La Universitatea din Madrid va întemeia Catedra de Limbă şi Literatură Română. Tot acolo a înfiinţat Institutul Român de Cultură şi va fi ales membru al Academiei de Critică de Artă. A scris enorm şi mereu la cel mai înalt nivel fie ca istoric de artă, fie ca istoric, când a comentat Zalmoxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole. Alexandru Busuioceanu s-a dedicat integral promovării şi receptării limbii şi culturii române în spaţiul spaniol.
Zamolxis, zeul carpatic al nemuririi, coboară în cronicile spaniole pâna la rangul de filozof, sau se disimulează sub nume deformate în care nu mai poate fi recunoscut; dar mitul rămâne nedespărţit de legenda dacică, aşa cum i-a impresionat ea pe antici şi a trecut pe sub pana scriitorilor hispanici. (Alexandru BUSUIOCEANU)
1945. Sergiu Celibidache a fost numit dirijor al Orchestrei Filarmonice din Berlin
Pasionat încă de pe băncile liceului din Roman de muzică, filosofie şi matematică, pleacă la Iaşi, oraş în care s-a iniţiat în muzică, apoi s-a înscris la facultăţile de Filosofie şi Matematică ale Universităţii din Bucureşti.
În 1935 a plecat la Paris, unde a compus primul său cvartet, care l-a entuziasmat pe profesorul Heinz Tiessen de la Facultatea de Muzică a Universităţii Friedrich Wilhelm din Berlin. Devenit din anul 1936 student al prestigioasei Universităţi, a studiat concomitent cu muzica şi filosofia, îndeosebi cursurile lui Nicolai Hartmann şi Eduard Spranger.
Între 1941-1942 a fost dirijorul Orchestrei prietenilor berlinezi ai muzicii. Curând va ajunge al doilea dirijor, în preferinţele specialiştilor germani, după Wilhelm Furtwängler. În 1945 îl va înlocui o vreme pe marele dirijor german la conducerea Orchestrei Filarmonice din Berlin, iar din 1948 va preda la Institutul Internaţional de Muzică din Berlin. În acelaşi an va conduce şi celebra London Philharmonic Orchestra, ulterior fiind invitat la pupitrul tuturor marilor orchestre ale lumii. Fără să neglijeze compoziţia, din anul 1979 a fost numit director muzical general al oraşului Munchen, sub bagheta sa Filarmonica din capitala Bavariei impunându-se în rândul celor mai apreciate în întreaga lume.
Pentru întreaga sa carieră, în 1992 a fost ales membru de onoare al Academiei Române şi, în 1993, distins cu Ordinul Maximilian pentru Ştiinţă şi Artă. Este dirijorul care a refuzat cu încăpăţânare, de-a lungul anilor, orice fel de înregistrări audio, pe motiv că ar scădea emoţia prestaţiilor sale.
Să trăieşti înseamnă să trăieşti evoluţia sunetului, evoluţia stărilor afective, nu să le înţelegi… Ce e logic în muzică? Nimic! Ce e logic în percepţia culorii roşii? Nimic!
Muzica nu corespunde unei forme de a fi. E o devenire, e ceva care naşte, creşte, ajunge la un punct de maximă expansiune şi moare, ca o plantă, ca un sentiment, ca orişice activitate omenească. (Sergiu CELIBIDACHE)
1948. Alexandru Ciorănescu a fost numit profesor la Universitatea din La Laguna, insulele Canare
Enciclopedist într-o familie de enciclopedişti, a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti în anul 1933, în acelaşi an dobândind şi calitatea de expert în paleografie.
În 1939 a obţinut doctoratul la Sorbona cu lucrarea Ariosto în Franţa. După un stagiu de doi ani ca lector de Limba şi Literatura Română la Universitatea din Lyon, cu sprijinul lui Nicolae Iorga, a fost câteva luni, până la asasinarea ilustrului istoric, secretarul Institutului de Istorie Universală din Bucureşti. Suspectat de ocupanţii germani că ar fi simpatizant al Franţei, i s-a interzis plecarea în străinătate. În fruntea unui colectiv a lucrat la Enciclopedia Universul, lucrare nepublicată.
Către finele anului 1945 a fost numit consilier cultural al Legaţiei Române din Paris, dar a fost destituit de noul regim. În această situaţie, când România nu mai aparţinea românilor, a ales exilul.
În 1948 a fost numit profesor la Universitatea din La Laguna, Tenerife, unde a predat până în anul 1979 Limba şi Literatura Franceză şi a predat cursuri de literatură comparată.
În 1958 a obţinut cetăţenia franceză. A mai predat la Universităţile din Bordeaux, Bahia Blanca, Londra şi Oxford. A elaborat, singurul dicţionar etimologic complet al limbii române, tradus în româneşte abia în anii ’90. Barocul sau descoperirea dramei, ultima carte publicată, reprezintă rodul unei viziuni („m-am trezit într-o dimineaţă că ştiu ce este barocul”), avea ca punct de plecare descoperirea conflictului interior şi a dramei. Pentru enciclopedismul şi apetitul insaţiabil pentru toate domeniile culturii umaniste stau mărturie cele peste trei sute de titluri publicate, de o extremă erudiţie şi acribie.
Prin creaţia sa, desfăşurată pe arii vaste, Alexandru Ciorănescu s-a manifestat ca un mediator între culturi, care a propus, a transpus, a tradus şi a impus personalităţi şi fenomene literare dintr-o zonă în alta, fiind pe plan cultural un precursor al unificării europene. (Revista Luceafărul, nr. 44-45/2010)
Red.