„În celula nr… s-a stins lumina”. S-o reaprindem cu credinţă şi iubire!
Aproape de trei sferturi de veac, la 5 februarie, ca într-un act de justiţie repetitiv, memoria românească se îndreaptă către Sighet, acolo unde, în 1953 s-a stins din viaţă Iuliu Maniu – luptătorul acerb pentru dislocarea Transilvaniei din captivitatea austro-ungară, Preşedinte al Partidului National Român din Transilvania şi apoi al PNŢ, membru în Parlamentele din Budapesta şi Bucureşti. Despre el, istoricul Florin Constantiniu avea să afirme că a fost întruchiparea cinstei desăvârşite şi va rămâne veşnic acoperit de albul imaculat al zăpezii. Formula „În celula nr… s-a stins lumina”, prin care s-a raportat la Bucureşti decesul lui Iuliu Maniu, interpretată ca un mesaj codat, dictat de frică, avea să capete în timp semnificaţia stingerii unei înalte conştiinţe româneşti, a celui mai cunoscut lider ardelean al României reîntregite. Ca într-o căutare a luminii acestui mare spirit, în ziua de 5 februarie, paşii se îndreaptă la memorialul din Sighetul Marmaţiei, de unde sufletu-i s-a înălţat la Cer, ori spre Cimitirul Săracilor de la Sighetul Marmaţiei, chiar dacă nu se ştie locul exact unde au fost înmormântate rămăşiţele sale pământeşti. Dincolo de Prut, în Moldova de răsărit, conştienţi sau nu, în rol de străjeri la hotarele latinităţii, îi veţi auzi deseori pe românii basarabeni lamentându-se: „Ei (cu referire la românii din lăuntrul Ţării) n-au de unde şti durerea noastră, ei n-au trecut prin chinurile şi tragedia înstrăinării”. Afirmaţii, deseori urmate de poveşti de viaţă cutremurătoare, unele departe de orice imaginaţie umană, care continuă să condiţioneze reacţii şi comportamente individuale sau colective. S-ar putea afirma că da, aşa este, despărţiţi de mai mult de două veacuri, ne-a măcinat separat durerea, pentru că românii din lăuntrul Ţării au avut parte de alte experienţe, dar greu de spus care au fost mai crunte sau mai dureroase, cert este că acestea au lăsat deschise răni la fel de profunde.
Istoria exterminării elitelor naţionale, suferinţele la care au fost supuşi cei mai destoinici fii ai naţiunii române, sunt nesfârşite, de la gropile cu var în care au fost aruncaţi de vii, până la „Siberiile de gheaţă”, unde au fost trimişi la moarte. Stau de strajă întru pomenire mărturiile Sfinţilor închisorilor de la Sighet, sau de la Piteşti, Canal, Jilava… Lumina conştiinţei lor întruchipează memoria pământului românesc, care ia deseori forme de prosternare.
Răspunsul In memoriam, de extremă urgenţă, s-ar cuveni să fie recunoaşterea matricei româneşti, atât prin conştientizarea şi vindecarea rănilor comune, cât şi prin însuşirea lecţiilor istoriei, menite să declanşeze renaşterea integră a fiinţei naţionale. În data de 5 februarie a acestui an, condiţionaţi de restricţiile dictate de pandemie, vom merge într-un gest de pietate la statuia lui Iuliu Maniu de pe Calea Victoriei din Bucureşti şi vom căuta să facem tot mai mult loc, în conştiinţa generaţiilor, crezului de viaţă al celui care a fost şi Prim-Ministru al României Mari, Iuliu Maniu.
Iuliana GOREA COSTIN