• Interviu cu regizorul Bogdan George Apetri, profesor la Columbia University
Născut la Piatra-Neamţ (2 februarie 1976), Bogdan George Apetri, regizor şi profesor de film la Universitatea Columbia din New York, este deţinătorul premiului presei străine pentru lungmetrajul Neidentificat obţinut la Festivalul Internaţional de Film Transilvania 2021 (TIFF). A absolvit Colegiul Naţional „Petru Rareş”, promoţia 1994 (diriginte, prof. Elena Popa-Burcă). Capabil de artă înaltă, modernă, Bogdan George Apetri a respirat cu intensitate clipa întâlnirii cu publicul pietrean (miercuri, 9 februarie, cu ocazia proiecţiei de gală a peliculei Miracol, la Cinema Mon Amour), regăsindu-se pe sine, regizorul şi omul a cărui existenţă n-a fost şi nu este de conceput în afara filmului.
– Ce simte un regizor când filmul său este proiectat în oraşul în care s-a născut?
– O mare bucurie. Însă, fără echipă, fără actori, un regizor nu-i mare lucru. În acest domeniu, colaborarea e foarte importantă. Filmul este turnat în Piatra-Neamţ şi în împrejurimi. Contează foarte mult să-l arăţi acolo unde a fost filmat, din distribuţie fac parte şi actori de la Teatrul Tineretului, deci proiecţia a avut o importanţă specială. Mă bucur că m-am reîntâlnit cu doamna profesoară de engleză Magda Sandovici şi cu Elena Niţă, colega mea de bancă din liceu. Filmul Miracol o să-l prezint şi la vară în cadrul Festivalului „Filmul de Piatra”. În acest cinematograf (Cinema Mon Amour – n. a.) am văzut primul film din viaţa mea, Copie la indigo, cu Denzel Washington. Cred că aveam vreo 6 ani şi chiar îmi mai amintesc câteva secvenţe. Un regizor nu mai are emoţii când termină filmul. Emoţia apare doar pe platoul de filmare, când ştii că ai mai putea schimba sau îmbunătăţi anumite lucruri. Am lucrat timp de doi ani la Miracol şi nu mai poate fi mai bun sau mai rău decât este.
– De unde provine această stare de ataşament profund faţă de Piatra-Neamţ?
– Sunt foarte ataşat de Piatra-Neamţ, pentru că nu am fost unul dintre copiii care a plecat la 6-7 ani în America. Am plecat destul de târziu, la 25 de ani, şi am rămas legat sufleteşte de acest oraş. La New York nu mă gândesc la România în general, ci la Piatra-Neamţ, la cum am crescut eu pe vremea comunismului, cu excursii pe Ceahlău, la Durău, la joaca noastră din faţa blocului. Cu vărul meu, Ovidiu Savin, profesor şi el la Columbia University, care-i născut tot la Piatra-Neamţ, vin aici în vacanţă, eu vin mai des, vin şi iarna, de sărbători. Nu o să rămân în America, am să mă întorc la Piatra-Neamţ, nu ştiu dacă peste 10 sau 15 ani, dar sigur mă întorc.
– Aveţi un trecut artistic în familie?
– Nu, tata este inginer, iar mama, avocat. Şi sora mea, tot avocat este. Deşi nu mi-a plăcut să fiu avocat, se simte, fără să vreau, experienţa pe care am trăit-o în toate filmele pe care le-am făcut. Părinţii mei, sora mea, nepoţii apar şi în Neidentificat şi în Miracol. Pentru mine, Piatra-Neamţ este un microcosmos. În final, vor fi trei filme, care explorează un oraş mic din mai multe unghiuri de vedere. Pentru că orice oraş este un microcosmos, nu vorbim că-i un oraş mic, oraş mare, vorbim de natura umană. Poţi spune ceva universal şi, iată, are valabilitate şi dacă-l arăţi unui spectator din New York. Acesta-i ţelul suprem. Orice interpretare a filmului este validă, pentru că un film, după ce i-ai dat drumul în lume, nu-ţi mai aparţine. Nu ştiu cum se va chema ultima realizare din această trilogie, dar în luna mai termin scenariul şi ne apucăm de lucru.
– A fost greu să deschideţi uşa cinematografiei?
– La 18 ani ştiam deja că trebuie să fiu regizor, dar m-am gândit că e o vârstă prea fragedă pentru un examen la UNATC. Am ales să urmez Facultatea de Drept la Iaşi. Familia ştia că vreau să fac regie, n-a fost o surpriză, o întoarcere ca la Ploieşti. Chemarea regiei de film a fost mai puternică. Dreptul n-a fost decât o mică incursiune. Am profesat un an ca avocat în Piatra-Neamţ, după care am hotărât să aplic la diferite universităţi de film din străinătate.
– Consideraţi că unele întâmplări lipsite de importanţă au deseori un rol hotărâtor în viaţă?
– Regretata Vanda Condurache, director de programe pe atunci la TVR Iaşi, a fost prima care mi-a acordat o şansă în această direcţie, pe când eram student la Iaşi. Aveam scris un scenariu, la care am lucrat cu actorii Marius Manole, Florentina Ţilea şi Florin Mircea (tatăl actorului Florin Mircea jr. – n. a.). L-am prezentat şi a fost acceptat, iar producerea acestui mediumetraj a durat vreo doi ani, întrucât foloseam camerele de ştiri, de multe ori când filmam, apărea un incendiu într-o fabrică sau vreun accident, şi îmi luau camerele. A ieşit un film de o oră, Alex şi Eliza, care s-a difuzat pe TVR Iaşi. Cu filmul respectiv, plus încă două scenarii, în anul 1999, am fost admis la Universitatea Columbia din New York, singura facultate de film care acceptă amatori. Mi-am luat maximum de credite posibile şi am încercat să fiu cât mai bun la toate cursurile, să primesc bursă. Acolo, decanul m-a ajutat foarte mult. Şi regizorul Andrei Şerban. Chiar ne-am întâlnit recent la Cluj-Napoca, el montează la Teatrul Maghiar, m-a primit pe scenă, am vorbit. Înainte cu un an de a merge la Columbia, i-am trimis o scrisoare şi când am devenit student l-am sunat şi ne-am şi întâlnit, iar sfaturile sale mi-au fost de mare folos. Mie, predatul îmi aduce o foarte mare satisfacţie. Sunt pasionat, consider că profesorul creează viitorul.
– Mihai Fulger, critic de film, originar şi el din Piatra-Neamţ, spunea că sunteţi foarte preocupat de structura simetrică a filmelor dumneavoastră, încercând să atingeţi perfecţiunea formală.
– Conţinutul primează însă cred că venind cu educaţia asta oarecum americană, în care şi forma contează, nu doar conţinutul, s-ar putea ca Mihai Fulger să recunoască acei 25 la sută de cinema american pe care îi am în mine. Nu pornesc cu o chestiune neapărat formală în cap, dar, după părerea mea, forma influenţează conţinutul, dar nu-i specific acest fapt numai mie.
– Sunteţi migălos, lucraţi mult la un film?
– Foarte, foarte, nu ai cum să nu fii. Eu am senzaţia că un actor trebuie să aibă o parte din personaj în el. Pentru că dacă tu ca actor o secundă nu eşti bun sau nu eşti credibil, atunci tot filmul are de suferit, sau măcar bucata aia de film suferă şi înainte şi după, e o chestiune foarte interesantă care se întâmplă, afectează şi înainte şi după. Câteodată trag câte 20-25 de duble, uneori şi mai multe, iar pentru montaj îmi rezerv un an. Neidentificat şi Miracol au fost turnate împreună, în ultima vară înainte de pandemie. Şi acesta a fost un experiment formal, pentru că filmele arată diferit unul faţă de celălalt şi a fost foarte greu să te recalibrezi, nu doar eu, ci şi actorii, operatorii. Filmatul a fost foarte interesant pentru că uneori filmam trei zile pentru Neidentificat, două zile la Miracol, sau în anumite zile filmam până la prânz scene din Neidentificat, iar după prânz scene pentru al doilea.
– Să spunem că sunteţi specializat şi pe imagine.
– Când te uiţi la Oleg Mutu îţi dai seama că nu eşti specializat. El e cel specializat, nu eu. Oleg e un foarte bun director de imagine, funcţionează foarte tare pe instinct şi asta m-a bucurat foarte mult. Am filmat în primii ani când am terminat facultatea, dar apoi m-am direcţionat pe regie, scenaristică, producţie. Sunt pasionat în continuare şi mă pricep la imagine, dar nu sunt maestru ca Oleg Mutu.
– Cum trebuie perceput universul emoţional din filmul Miracol faţă de cel din Neidentificat, film premiat la TIFF şi care a fost proiectat anul trecut şi la Piatra-Neamţ, în cadrul Festivalului „Filmul de Piatra”?
– La Miracol avem un stil absolut diferit faţă de Neidentificat, este un cu totul alt univers emoţional. E destul de dificil să ieşi dintr-un film şi să intri în altul, să le laşi să se unească într-un mod natural. Şi încă un amănunt, la Neidentificat, m-am concentrat mult pe esenţa tematică a cadrelor, nu pe frumuseţea lor. Un film trebuie să te emoţioneze, şi nu mă refer la o melodramă siropoasă. Cred că filmele au puterea de a educa prin a emoţiona. Trebuie să te intereseze adânc personajele, problemele lor, să fii emoţionat pur şi simplu de poveste. Trebuie să-ţi pui nişte întrebări după ce-l vezi. Nu-i bine să te gândeşti în timpul filmului, ci după terminarea lui.
A consemnat Violeta MOŞU