Destinul Veronicăi Chiribău, copil de dragoman de plute din Bicaz, premiantă a „Tinerimii române”, şi a Revistei „Apostolul”, căsătorită cu colegul ei de profesie, Vasile Mihăilescu a fost de slujească necondiţionat Şcoala nemţeană.
Elevă strălucită a Şcolii Normale din Piatra, după ani buni la catedră, Veronica Mihăilescu a intrat cu paşi hotărâţi pe uşa Universităţii ieşene, amintindu-mi de soarta oarecum similară a învăţătorului Mihai Avădanei.
Apreciindu-i calităţile de dascăl şi de conducător, către sfârşitul carierei sale la catedră, mai marii şcolilor i-au încredinţat (Şi bine au făcut!) funcţia de inspector şcolar, prin care, ani la rând, a călăuzit cu sfatul şi uneori cu critica severă, dreaptă, colegială, personalul de specialitate din şcolile nemţene.
Având privilegiul să lucrez o vreme în acelaşi colectiv şi în aceeaşi localitate cu doamna Veronica, nu pot să nu-mi amintesc de serile fantastice ale reuniunilor noastre bicăzene, pe care le umplea cu hazul unui depozit imens de anecdote, niciodată repetate, spuse cu talent actoricesc de bună clasă.
Premianta şcolii primare din Bicaz a străbătut, cu modestie şi fermitate, o carieră didactică de invidiat, ca profesor şi inspector şcolar.
Sunt sigur că nu tocmai asta dorise să facă. Sunt convins că visase, în anii adolescenţei, un viitor în inima culturii şi literaturii. Dar Veronica Mihăilescu, precum mulţi alţii din generaţia sa, a ştiut să treacă şi peste regrete, şi peste nostalgii, şi peste dureri înăbuşite, şi să fie un dascăl model, o făuritoare de competenţe.
Dumnezeu i-a dat viaţă bogată în ani, bogată şi în izbânzi şi în suferinţă. La senectute, a putut privi îndelung, cu spiritul său critic mereu viu, o lume plină de ciudăţenii, pe care a părăsit-o cu detaşare demnă. Rodnica sa existenţă merită vie admiraţie şi adânc respect!
Prof. Mihai-Emilian MANCAŞ