La temelia ei stau, după matematica mea, vreo 54 de ani de viaţă, începând cu 1938: 7 ani de acasă, 7 ani de şcoală la Beţeşti, sat din comuna Rediu a judeţului Neamţ, patru ani la un liceu din Bacău ce purta pe atunci un frumos nume, George Bacovia, patru ani hoinărind ca pedagog, bibliotecar, normator şi profesor suplinitor şi, în sfârşit, student la filologie, la Iaşi, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”.
De aici temelia începe să capete contur, după care se mai toarnă betoane, se consolidează cu ani de profesorat şi de ziarist. Edificiu începe să se observe abia în 1992 când se pune pe temelie prima cărămidă vizibilă, Vânătoare princiară, o carte cu poeme, modelată mult timp şi finisată la Editura Cronica din Iaşi. Începutul a fost făcut şi …
Mihai Merticaru a început să adauge cărămidă după cărămidă, la început mai rar, la doi trei ani câte una, apoi tot mai des, din an în an, apropiindu-se de cupolă. Să le amintim: Catedrala de azur, poeme, Editura Cronica, 1994; Repere literare şi stilistice, eseuri, Editura Cronica, 1996; Scriere cuneiformă, poeme, Editura Cronica, 1997; Întâlnire pe pod, poeme, Editura Timpul, 2003; Imperiul lupului, poeme, Editura Crigarux, 2006; Împărăţia clipei, haikuuri, Editura Convorbiri literare, 2007; Arca lui Petrarca, sonete, Editura Fundaţia culturală Poezia, 2008; Împărăţia frigului, poeme, Editura Timpul, 2009; Geometrie lirică, sonete, Editura Limes, 2010;
În 2011 a scos de sub tipar Umbra păsării, o antologie cu selecţii din tot ce scrisese până atunci, excluzând eseurile, cu o copertă reuşită, pagina I semnificativă, o pasăre, pictură de Petru Diaconu. Prefaţatorul, criticul Constantin Tomşa, consideră cartea: Bilanţ la capătul unei etape de creaţie. Eu zic că Mihai Merticaru s-a urcat pe schelă să-şi vadă opera, şi-a analizat-o privind-o de sus de unde a văzut-o pe (J)Ana prin împrejur, s-a gândit să o mai zidească în câteva poeme, a coborât şi s-a apucat de lucru mai vârtos la catedrala lui. Cărămida poartă numele de Arta euritmiei, editura Vasiliana, iar anul acesta a ridicat spre cupolă Veşnicia dintre clipe, la aceeaşi editură, amintită puţin mai înainte.
Adevăratul motiv pentru un bilanţ este, consider eu, anul 2013; la 20 iunie, timpul a merticit (mertic – obiect de măsurat cerealele la moară. – …să pun deoparte un mertic din fruntea făinii – Sadoveanu) 75 de ani pentru domnul Merticaru…
* * *
Dacă privim catedrala ca o oglindă şi cu un efort de imaginaţie o spargem în zeci de bucăţi, fiecare ciob ne va oferi aceeaşi imagine, pe Mihai Merticaru, poetul şi omul în toată fiinţa lui. Este foarte greu, dacă nu imposibil, ca între operă şi creatorul ei să nu existe o similitudine. Citindu-i majoritatea poemelor, am desluşit o umbră de melancolie, ceva schopenhaurian, orice plăcere e negativă, pe când durerea e pozitivă… Din ciobul de oglindă am depista, de asemenea, că Mihai Merticaru este un om temeinic pregătit pentru meseria pe care a practicat-o – profesor de limba şi literatura română. Băncile facultăţii nu au fost lustruite, vreo cinci ani, degeaba. Dintr-un anumit punct de vedere, l-aş defini un călinescian. Mă refer la cantitate de cuvinte rare şi livreşti pe care o foloseşte în poeziile sale. Aserţiunea asemănării cu Călinescu, pe care o consider calificare pozitivă, mi-o susţin şi cu următorul argument. Spre ruşinea mea, neînţelegând unele cuvinte, pentru a deduce sensul versului sau strofei, a trebuit să hoinăresc prin dicţionare. Am unul mai nou în care autorii au prezentat şi citate ale unor scriitori care folosesc cuvintele, expresiile căutate. Surpriza a fost că majoritatea explicaţiilor le-am întâlnit în citate din opera lui Călinescu. Acest fapt poate fi şi un neajuns în creaţia poetică. Nu oricine este deţinător al unui asemenea vocabular, şi mă refer la oameni cu pregătire peste medie.
Mai semnalez în poeziile semnate Mihai Merticaru combinaţiile surprinzătoare de cuvinte, bogăţia de metafore, oximoroane, poezia devenind un labirint din care doar specialiştii pot ieşi. Deci, domnul Merticaru scrie pentru o categorie restrânsă de cititori. E bine? E rău? Timpul va hotărâ dacă Veşnicia dintre clipe, spre exemplu, este pentru veşnicie sau o clipă trecătoare cum sunt toate ale lumii clipe.
Invit însă pe profesorii de limba şi literatura română să citească Veşnicia dintre clipe, ba toate cărţile domnului Merticaru. Vor avea suficient material pentru analiză la orele de specialitate. Apoi, şi din motivul că este travaliul mental, de bună calitate, al unui fost coleg.
Emil BUCUREŞTEANU